Raspuns Islamului

O poziţie antitetica

Aceasta este o traducere a manuscrisului vorbitorului creştin in cadrul unui dialog musulmano-creştin de la sfârşitul anului 1998 in Statele Unite.
Manuscrisul vorbitorului musulman nu ne-a fost pus la dispozitie.

Bună seara domnilor si doamnelor!
Cred ca asta seara suntem martorii unei intâlniri foarte palpitatnte, fiindca nu se intâmpla aşa des ca creştinii si musulmanii să se întrunească, pentru a asculta ce are celălalt de spus. Şi aş dori in această seară să accentuez faptul că se urmareste ca intr-adevar fiecare din noi să asculte ce are de spus celălalt.

Nu am venit am venit aici cu mănuşile de box. De asemenea nu am venit să acumulez puncte ori să câştig vreo bătalie spirituală. Presupun că majoritatea creştinilor şi musulmanilor din public “au înaltat deja ziduri de apărare în jurul lor” şi sunt pregatiţi pentru o lupta zdravană pe scenă. Totuşi aş vrea sa-l rog pe fiecare din voi să încerce în mod foarte conştient să demonteze o parte din zidul lui si să se străduiască să asculte cu atenţie poziţia celeilalte parţi. Dupa 1400 de ani de dezbateri şi de dispute polemice intre creştini si musulmani, o prăpastie adânca de neinţelegeri separă încă cele doua comunităţi de credincioşi.

Poate fi suficient şi numai dacă citez un exemplu. Un mare scriitor contemporan musulman , Shabbir Akhtar, poate încă să afirme:

„Majoritatea musulmanilor, inclusiv cei educaţi, nu ştiu aproape nimic despre Cristologie (Învăţătura despre Cristos). Numai puţini musulmani pot deosebi clar intre concepţia, că un om ridică pretenţia de a fi divin – ceea ce ar fi o blasfemie – si cealaltă concepţie complet diferită, conform căreia Dumnezeu devine om din proprie initiativa – ceea ce este convingerea creştină ortodoxa. Şi aceste doua concepţii sunt confundate in mod regulat cu învăţătura eretică, cum că Dumnezeu ar fi “adoptat” un fiu…In mod raţional un musulman nu-şi poate aroga pretenţia de a sta intr-un dialog serios cu creştinii, dacă nu are o cunoaştere temeinica a credinţei creştine…“ [1]

Fireşte că se poate aduce aceeaşi acuzaţie şi împotriva creştinilor si a necunoasterii lor a credinţei islamice şi multele imagini stereotipe negative, pe care creştinii le-au dezvoltat vizavi de musulmani.

De aceea încă o data rugămintea mea de a ne da silinţa în seara aceasta, pentru a asculta intr-adevar cu atenţie şi astfel să ne apropiem cu un pas de o înţelegere reciprocă a fiecărei poziţii.

Acestea fiind spuse, trebuie să atrag atenţia asupra faptului ca nu pledez aici pentru înlăturarea diferenţelor profunde şi autentice, care separa Islamul si Crestinismul. In realitate aş vrea să scot in evidenţă în expunerea mea din această seară 5 puncte de maximă importanţă , pe care le constat ca şi creştin atunci când compar învăţătura despre Dumnazeu, aşa cum apare ea în credinţa creştină, cu concepţia despre Dumnezeu care este reprezentată de teologia islamică ortodoxă istorică şi de Coran.

Aş vrea să încep cu o analogie. Nu sunt foarte musical, dar îmi pot imagina că, atunci când te adânceşti în stilul musical al unui compozitor, poţi să şi afirmi care piese muzicale ţin de opera autentică a acestui mare muzician şi care piese muzicale nu provin de la el. Începi să dezvolţi un “sentiment” legat de cum sună muzica unui compozitor. Presupun că se poate spune acelaşi lucru despre marii pictori sau scriitori. Unii dintre dvs. cunosc poate “sentimentul” pe care-l declanşează creaţia literară a lui Hafiz sau Rumi, atât de bine, încât ar putea spune imediat dacă o bucata dintr-o poezie a fost creată de ei sau nu.

Exact la fel mi se întamplă mie când sunt foarte atent la Caracterul lui Dumnezeu, aşa cum ne este ea prezentată în relatarile biblice şi pe care apoi o compar cu Coranul: Am puternica impresie că Coranul ‘cânta’ o altă melodie, că nu redă exact pe Dumnezeul Bibliei, deşi Coranul ridică pretenţia că provine de la acelaşi Dumnezeu.
Vă prezint o comparaţie exhaustivă dar aş vrea să vă aduc la cunostinţă 5 domenii de contradicţie dintre aceste două imagini ale lui Dumnezeu. Aceste domenii privesc temele APROPIEREA LUI DUMNEZEU (de poporul Lui), SUFERINŢA LUI DUMNEZEU, DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU, RECOGNOSCIBILITATEA LUI DUMNEZEU (problema dacă putem recunoaşte, cine şi cum este Dumnezeu) şi SFINŢENIA LUI DUMNEZEU.

Motivul pentru care aş vrea să mă concentrez asupra acestor caracteristici esenţiale este că ele oferă baza pentru concepte creştine atât de specifice ca cele despre Trinitate, despre ce înseamnă să devii om şi despre jertfa de ispaşire. Adesea Creştinii şi Musulmanii discuta la nesfârşit despre aceste învăţături creştine specifice şi nu ajung la o înţelegere reciprocă mai bună, fiindcă nu au realizat că dezbinarea lor în ce priveşte Caracterul lui Dumnezeu este mult mai esenţială decât crezuseră. N-are niciun sens să discutăm despre elemente mai profunde, dacă n-am priceput nici măcar lucrurile de bază după cum n-ar duce la nimic să ne certăm despre formule complexe de calcule integrale şi diferenţiale, dacă n-am inţeles bazele simple ale matematicii.

Permiteţi-mi de aceea sa expun acum ceea ce mi se pare mie important in aceste domenii de lipsă de concordanţă pe care le-am amintit.

I. Apropierea lui Dumnezeu

A. Imaginea dominantă în Coran este aceea de stăpân şi servitor. Chiar dacă există un verset in Coran, care spune că Dumnezeu este mai aproape de oameni decat propria carotidă (vâna gâtului) [2], idea apropierii lui Dumnezeu de poporul Lui nu este puternic conturată în Coran sau în teologia islamică ortodoxă. În realitate Sura 50:17 (Sura Qaf) vorbeşte despre îngeri care înregistrează faptele oamenilor pentru ziua judecăţii. Dumnezeu este reprezentat permanent ca un stapân nelimitat (deşi este Rahman şi Rahim). El este îndurator şi este sursa a tot ce este bun şi bine pe pamânt, dar per ansamblu percepem imaginea că El este departe sus şi dincolo de luptele şi de tragediile din sfera omenească.

Incă o dată Shabbir Akhtar ne oferă o imagine sugestivă când scrie:

Vizitatorii renumitei Moschee din Cordoba în Spania nu pot trece cu vederea inscripţia omniprezentă: „El este stapanul (Huwal-ghalib).“ Ce indicaţie plina de greutate pentru sufletul musulman rezidă în această afirmaţie! “[3]

Mai departe el constată:

Musulmanii nu văd pe Dumnezeu ca tata, sau pe ei înşişi ca şi copii ai lui Dumnezeu. Oamenii sunt servitori ai unui Dumnezeu drept. Ei nu pot dobândi în Islamul orthodox o apropiere mai mare de Creatorul lor. [4]

Kenneth Cragg face trimitere în lucrarea sa “Chemarea minaretului” (The Call of the Minaret) la acelaşi lucru esenţial. Dupa o scurtă trecere in revistă a celor 99 cele mai frumoase nume ale lui Dumnezeu (Asma’ al-Husna) din Coran el remarcă:

Acest Dumnezeu veşnic şi atotcuprinzător este descris ca “Creatorul”, “Cel ce dă formă”, “Dătătorul vieţii”, “Cel ce poartă de grijă”, “Deschizătorul”, “Dătătorul”, “Măsura tuturor lucrurilor”. Dumnezeu aduce la viaţă şi aduce la moarte, este “cel ce socoteşte” şi “cel ce inregistrează”, “Regele regilor” si “Stăpânul lumilor”. În Coran se explică repetat, că nu există nicio tărie si nicio putere afară de Dumnezeu, care este „deasupra tuturor lucrurilor“ …

Relativa frecvenţă cu care apar diferitele nume este deosebit de interesantă. Noţiunile sau verbele aferente, care au de a face cu forţă, putere sau mărime se află de departe in superioritate numerică. [5]

B. Normal ca şi Biblia arată imaginea unui Dumnezeu suveran, care este nesfârşit şi Creatorul Universului. Totuşi credinţa biblică descrie şi relaţia lui Dumnezeu cu poporul Său în multe declaraţii miscătoare, în care Dumnezeu este reprezentat ca un Tată, care-şi învată copilul să meargă. (Deuteronom 1:31, Osea 11:1-4 [6]), ca un păstor care-şi poarta mielul în braţe (Isaia 40:11 [7]), ca un îndrăgostit care face curte iubitei lui şi chiar ca soţ, care tânjeste ca soţia infidelă să se întoarcă. (Ieremia 3:1,12,14 [8]).

Suntem confruntaţi cu un Dumnezeu, care locuieşte in mijlocul poporului Său şi care-şi doreşte o legătură strânsă cu acesta. Ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, ne oferă o mica privire asupra desăvârşirii comuniunii lui Dumnezeu cu poporul Său, atunci când autorul mărturiseste:

Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” (Apocalipsa 21,3-4).

II. Suferinta lui Dumnezeu

A. Dumnezeul Coranului arată omenirii îndurarea sa trimiţând profeţi pentru a-i pe drumul cel drept. Dumnezeu trimite profeţi la diferite grupe de popoare, dar El judeca naţiunile neascultătoare (adesea distrugându-le), dacă nu ascultă de profeţii trimişi de El (vezi Sura de la Poeţi , al-Shu’ara’, ca exemplu al acestei marcante teme a Coranului). Purtarea lui Dumnezeu cu oamenii este relatată într-un mod foarte prozaic. Pentru a cita un exemplu, aş dori să vă atrag atentia asupra relatărilor despre Noe. Pasajele din Coran care redau o descriere mai amanunţită a lui Noe, pot fi găsite în Surele 7,59-64; 11,25-49; 23,23-30; 26,105-122; 37,75-82; 54,9-15 şi Sura 71,1-28, care este Sura lui Noe. În toate aceste pasaje Noe işi avertizează conaţionalii, ei nu cred în mesajul sau şi Dumnezeu trimite potopul pentru a nimici necredincioşii. Punct. Nu ni se spune nimic despre efectul pe care îl au aceste lucruri – fie că este vorba de păcatul oamenilor sau judecata lui Dumnezeu – asupra lui Dumnezeu Insusi (dacă îl afectează sau nu în vreun fel pe Dumnezeu).

B. Biblia, pe de altă parte, ne arată un Dumnezeu, care suferă din cauza neascultării poporul Sau. Dumnezeu este tulburat, mânios. Profeţii Israelului îl revelează ca pe un îndrăgostit rănit, ca pe un soţ care simte durerea adulterului pe care-l comite soţia infidelă, ca pe un tată, a cărui inimă se frânge din cauza copiilor rebeli. Voi reveni la aceste imagini, dar haideţi să privim în continuarea exemplului lui Noe mai întai Geneza 6:5-7:

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.
I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui.
Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am facut, de la om pâna la vite, pâna la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.”

Vă rog să luaţi seama asupra accentului pe care-l pune textul asupra suferinţei lui Dumnezeu: în decursul a două versete ni se spune de trei ori că Dumnezeu este plin de durere si mâhnire din cauza acţiunilor omului. Semnificaţia acestei repetări este prezentată de teologul erudit german în Vechiul Testament Claus Westermann, care scrie: „Căinţa lui Jahwe este atât de semnificativă pentru [autor] încât o plasează înaintea deciziei de distrugere şi o repetă apoi înca o dată. El a văzut-o ca fiind decisivă pentru înţelegerea evenimentului introdus de aceste versete.“ [9] Walter Brueggemann, un teolog erudit american de vârf în Vechiul Testament se exprimă în felul următor: „Relatarea nu vorbeste depre mânia lui Dumnezeu, ci despre durerea lui Dumnezeu.“ [10]

Din cauza timpului scurt permiteţi-mi să vă atrag atenţia doar asupra înca unui pasaj din Vechiul Testament. Profetul Osea descrie intimitatea relaţiei lui Dumnezeu cu Israel ca şi relaţia de familiaritate dintre un soţ şi soţia lui şi a unui tată faţă de copilul lui. Dar Dumnezeu îl acuza pe Israel şi-l numeşte femeie infidelă pentru că umbla după idoli, mai numindu-l si copil rebel. In dizertatiile sale despre limbajul metaforic al lui Osea scrie unul din cei mai profunzi gânditori evrei ai secolului XX, Abraham Heschel: „Osea ne-a dat o mărturie măreaţă a perspectivei unui Dumnezeu subiectiv, care este întru totul tipică pentru autoinţelegerea sa profetică.“ El continua:

Dumnezeu nu este văzut ca un stăpânitor lipsit de sentimente, ci ca un soţ sensibil, care trăieşte targedia de a fi înşelat, şi care se implică totuşi în continuare pentru fidelitatea conjugală, care-şi exprimă dorul după un nou început, o dorinţă pasională dupa împăcare…
Osea reuşeşte ca niciun alt profet să exprime dragostea lui Dumnezeu în cele mai diverse forme ale sale: ca îndurare, ca afecţiune maternă delicată, ca dragoste dintre soţ si soţie. [11]

Şi un autor creştin, Terrence Fretheim, descrie limbajul lui Osea astfel:

Imaginea de faţă în mod evident nu este cea a unui general ceresc care are dificultăţi în a suporta apariţia refuzului de a asculta ordinele. Este mai degrabă imaginea unui părinte greu încercat şi, daca luăm în calcul distribuirea sarcinilor parentale în Israel, este probabil mai degrabă imaginea mamei decât a tatâlui. Dumnezeu este arătat ca o mamă, care este cutremurată şi suferă chinuri pentru ceea ce au făcut copii ei; dar dragostea ei este aşa de mare, încât nu poate renunţa. [12]

Fretheim rezumă foarte frumos efectul acestor diverse imagini in cuvintele:

Dumnezeu este respins atât ca tată cât şi ca soţ! Dumnezeu este ca cineva, care nu este respins numai de soţia lui ci şi de copiii săi. Dumnezeu suferă de relaţia sfărâmată pe diferite nivele de intimitate. Rănile lui Dmnezeu sunt multiple. [13]

Ar trebui luat în calcul că motivul pentru această suferinţă divină nu rezidă în faptul că Dumnezeu ar fi slab, ci în faptul că El este dragoste şi că nu poţi iubi cu adevărat fără a se expune riscului de a fi respins şi a durerii pe care o provoacă acest lucru.

III. Dragostea lui Dumnezeu

A. Multă cerneală a curs pe această temă, Islamul fiind prezentat ca şi credinţa într-un Dumnezeu fără dragoste. Asta nu este adevărat, dar totuşi imaginea lui Dumnezeu în Coran este cu totul diferită de cea din Biblie: Dumnezeu îi iubeşte pe cei buni, nu pe cei nedemni şi păcătoşi.

Faptul că Dumnezeu nu iubeşte pe păcătos este exprimat în Coran printr-o multitudine de declaraţii. Fiţi atenţi la aceste versete cheie din Coran:

„Allah nu-i iubeşte pe cei care încep lupte!“ (Sura Al Baqara 2:190 traducere limba română );
Traduceri din limba engleză
“Allah nu iubeste pe cei ce comit fărădelege” - “for Allah loveth not transgressors” (Sura Al Baqara 2:190 Yusuf Ali translation)
“cu siguranţă, Allah nu iubeşte pe cei care depăşesc limitele” – “surely Allah does not love those who exceed the limits” (Sura Al Baqara 2:190 Shakir’s translation)
“Allah nu iubeşte pe agresori” - “Allah loveth not aggressors” (Sura Al Baqara 2:190 Pickthall’s translation)

„Allah nu-l iubeşte pe necredinciosul păcătos“ (Sura Al Baqara 2:276);

„Spune: ‘Fiţi cu supunere faţă de Allah şi de Trimis, dar dacă întoarceţi spatele, Allah nu-i iubeşte pe necredincioşi” (Sura Al-‘Imran 3:32);

„Allah nu-i iubeşte pe ceinelegiuiţi“ (Sura Al-‘Imran 3:57, 3:40);

„căci Allah nu-I iubeşte pe cel trufaş şi cel lăudăros“ (Sura An-Nisa’ 4.36);

„Spune: ‘[O, Profetule] Dacă Îl iubiţi pe Allah, urmaţi-mă şi Allah vă va iubi şi vă va ierta păcatele voastre!’„ (Sura Al-‘Imran 3:31).

Coranul este presărat cu zeci de versete ca aceatea. Este un fapt, că nu se spune nicăieri în Coran, că el iubeşte pe cineva, care nu-l iubeşte el mai întâi. De asemeni nu este vorba niciodată de dragostea lui Dumnezeu ca forţă antrenantă, care-L determină să atragă pe cineva la El.

B. Spre deosebire, atât Vechiul cât şi Noul Testament mărturisesc că Dumnezeu iubeşte pe fiecare, indiferent de păcatul său. În Biblie nu vedem pe Dumnezeu doar ca izvor al iubirii ci şi ca pe cineva care iubeşte pe cei ce sunt duşmanii Săi.

„ Nu doar pentru că întreceţi la numar pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. (Deuteronom 7,7).

În Noul Testament vedem că dragostea lui Dumnezeu faţă de omul păcătos este motivul principal pentru care El L-a trimis pe Isus Cristos.

„ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu…” (Ioan 3:16). La fel: „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăsire pentru păcatele noastre.” (1. Ioan 4:10). Şi: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit intâi.“ (1. Ioan 4:19).

C. Noţiunea de îndurare este radical diferită în cele două religii!

IV. Recognoscibilitatea lui Dumnezeu

A. Acest punct va fi puternic marcat filosofic, dar v-aş fi mulţumitor pentru răbdare, fiindcă de aici rezultă profunde repercursiuni practice. În ciuda tuturor numelor lui Dumnezeu din Coran, în Islam găsim un Dumnezeu care este în esenţă de nerecunoscut. Aceste nume nu ne spun nimic despre cum este Dumnezeu ci numai cum a vrut şi vrea să acţioneze Dumnezeu. Acţiunile lui Dumnezeu nu reflectă fiinţa sau natura lui Dumnezeu.

Al-Ghazali, cel mai cunoscut teolog din istoria Islamului, a mers până la a afirma:

„Rezultatul final al ştiinţei “arifin”-ilor este incapacitatea lor de a-l recunoaşte, şi cunoaşterea lor este în realitate că nu-L cunosc şi că este absolut imposibil pentru ei să-L (re)cunoască.“ [14]

Fadlou Shehadi, un cunoscător contemporan Al-Ghazalis, a analizat argumentele lui Al-Ghazali referitoare la Transcendenţa lui Dumnezeu şi ajunge la concluzia:

„ Din toate cele precedente trebuie trasă o concluzie importantă:” (argumentele lui Al-Ghazali)

Dumnezeu este (cu totul) imposibil de cunoscut.

Dacă Dumnezeu este o fiinţă unică, diferită în orice privinţă de orice altă fiinţă, mai exact: diferită de tot ceea ce este cunoscut omului, ar trebui concluzionat din propriile principii ale lui Ghazali că Dumnezeu este întru totul de nerecunoscut. Fiindcă după Ghazali lucrurile sunt recunoscute după asemănările lor şi, ceea ce este omului total necunoscut, nu poate fi recunoscut. Afară de asta Dumnezeu ar trebui neapărat să fie nerecognoscibil, complet de nerecunoscut, nu numai pentru omul de pe stradă ci şi pentru profeţi şi mistici. Aceasta este o concluzie pe care Ghazali o trage foarte clar şi deloc sporadic. Este şi o conceptie care este adesea expusă, independent de legătura ei logică cu unicitatea absolută a lui Dumnezeu.“[15]

Un alt învăţat Islamic contemporan, Isma’il al-Faruqi, exprimă în această luare de poziţie direcţia principală în gândirea islamică privind incapacitatea omului de a-L (re)cunoaşte pe Dumnezeu:

“El [Dumnezeu] nu se revelează nimănui în niciun fel. Dumnezeu revelează doar voinţa Sa. Amintiţi-vă că unul din profeţi L-a rugat pe Dumnezeu să Se reveleze, şi că Dumnezeu i-a spus: “Nu, nu-mi este posibil să mă revelez cuiva.”…Asta este voia lui Dumnezeu şi asta este tot ce avem şi o avem desăvârşită în Coran. Dar Islamul nu pune echivalenţă între Coran şi fiinţa lui Dumnezeu. El este Cuvântul lui Dumnezeu, porunca lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu se revelează nimănui. Creştinii vorbesc depre revelarea lui Dumnezeu – de Dumnezeu despre Dunezeu – dar aceasta este marea deosebire dintre creştinism şi islam. Dumnezeu este transcendent şi, îndată ce se vorbeşte de autorevelare, ai Hierophantie si Imanenta, şi prin asta se prejudiciază transcendenţa lui Dumnezeu. Nu poţi avea deplina transcendenţă şi autorevelare în acelaşi timp. [16]

Înca o dată Shabbir Akhtar:

Spre deosebire de Evanghelie, Coranul nu face declaraţii despre fiinţa lui Allah. “Allah este înţelept” sau “Allah este plin de dragoste” pot oarecum să fie o informaţie revelată, dar în contrast cu creştinismul, musulmanii nu sunt îndemnaţi să facă afirmaţiile “Allah este dragoste” sau “Allah este înţelepciune”. Despre divinitate nu se fac decât afirmaţii adjectivale şi acestea doar în măsura în care ele se referă la revelarea voii lui Dumnezeu pentru oameni. Restul rămâne secret. [17]

Kenneth Cragg:

“[toate atributele] ar trebui să fie înţelese ca şi semne distinctive ale voii divine şi nu ca legi ale Fiinţei lui Dumnezeu. Te poţi aştepta ca din asemenea descrieri să rezulte o acţiune, dar nu este o necesitate. Orice procedeu al lui Dumnezeu îţi păstrează uniformitatea prin faptul că Dumnezeu vrea lucrul acesta în momentul respectiv. El ca întruchipare a vrerii poate fi recunoscut din când în când prin descrierile date. Dar Dumnezeu nu concordă în esenţă cu niciuna din ele. Fapta voinţei divine poate fi identificată într-o însuşire sau alta; voinţa însăşi este de nepătruns. De aceea nu se poate spune că Dumnezeu este în mod necesar în orice privinţă plin de dragoste, sfânt, drept, îngăduitor sau îndurător.
Acest fapt explică şi antiteza în unele dintre nume. Această antiteză n-ar putea fi afirmată teologic dacă unul dintre cele 2 elemente ar ţine inseparabil de Fiinţa lui Dumnezeu. Pentru ca nu este aşa, modul de a acţiona al lui Dumnezeu poate arăta fiecare element în diferite privinţe. Antiteza se rezolvă dogmatic în domeniul voinţei, Dumnezeu voind ambele lucruri – în orice alt sens şi domeniu antiteza se menţine. Astfel Dumnezeu este cel care “duce în rătîcire” precum şi cel care duce “pe calea cea dreaptă”. Dumnezeu este cel care “provoacă stricăciuni”, aşa cum face şi Satan. Dumnezeu este descris şi prin expresii ca “cel care aduce la cădere”, “cel care constrânge” sau “tiranul”, “trufaşul” – toate fiind expresii care, dacă se referă la om, au o semnificaţie negativă. În unitatea actului de voinţă particular (izolat) aceste caracterizări coexistă totuşi cu cele care se referă la îndurare, milă şi măreţie.“ [18]

B. Centrul de greutate al Bibliei constă în faptul că Dumnezeu S-a revelat şi că chemarea noastră cea mai înaltă este să-L (re)cunoaştem şi să stăm cu El într-o relaţie intimă. Acest lucru este sprijinit spre exemplu de următoarele pasaje biblice:

Aşa vorbeşte Domnul: „Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogătţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul care fac mila, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul. (Ieremia 9:22-23)

„Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” (Matei 11:27).

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sanul Tatalui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18).

Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu. (Ioan 17:3).

Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunostinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. (2. Corinteni 4:6).

Dumnezeu este aşa cum a acţionat! În credinţa creştină faptele lui Dumnezeu reprezintă baza pentru învăţătura creştină despre Trinitate. Dumnezeu S-a revelat în istoria Mântuirii, arătânduni-se ca Mântuitor, Creator şi ca Cel care ne sfinţeşte. Noi vedem un Dumnezeu care nu este numai deasupra noastră ca tată ceresc, ci şi cu noi prin Cristos (Emanuel) şi în noi, prin Duhul Sfant.

V. Sfinţenia lui Dumnezeu

A. Deşi musulmanii transmit adesea impresia că islamul oferă o imagine mai măreaţă despre iertarea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu pur şi simplu iartă, dacă oamenii îşi regretă păcatele, şi nu are nevoie de jertfe de sânge, care să ispăşească păcatele oamenilor, Coranul nu este unitar în intensitatea pe care Biblia o pune pe sfinţenia lui Dumnezeu şi cererea Sa de jertfe.

B. Ca şi creştin mi se pare incredibil că adjectivul “sfânt” (quddus) nu apare folosit cu referire la Dumnezeu decât de două ori în Coran. Recomand citirea celei de-a treia cărţi a lui Moise din inima Torei. Aceasta este baza pentru înţelegerea creştină a ispăşirii. Guthrie explică necesitatea ispăşirii astfel:

Scumpă Dragoste

Dacă Dumnezeu totuşi ne iubeşte şi ne iartă, atunci de ce ete nevoie de ispăşire? De ce a trebuit să moară Isus ca să ne împace cu Dumnezeu? De ce n-a spus Dumnezeu pur şi simplu: “Vă iert” şi s-o lase aşa?

Putem primi o bănuială a răspunsului printr-o analogie din relaţiile umane. Presupuneţi că am făcut ceva prin care am pus în joc o prietenie şi am rănit un prieten. Şi presupuneţi că mă duc la el să-i spun cât de rău îmi pare şi cât mi-aş dori să pot repara purtarea mea nepotrivită, şi el îmi spune: “Totul în ordine. Nu face nimic. Nu te mai gândi!” M-a iertat el? Ce a spus el în realitate este de fapt: ”Nu însemni atât de mult pentru mine, încât să mă supere vreun lucru pe care-l spui ori faci. Nu eşti pentru mine aşa de important.” Mă lasă singur cu chinurile conştiintei mele şi refuză să mă ajute să trec peste ele şi să pot face un nou început (relaţie de prietenie) cu el.

Trecerea cu vederea şi acceptarea de suprafaţă nu sunt iertare şi dragoste, ci expresia indiferenţei şi uneori a duşmăniei. Dragostea adevărată şi iertarea înseamnă că celălalt este atât de strâns în inima mea, încât pot fi rănit, că mă transpun în situaţia lui şi îi împărtăşesc vina, ca şi cum aceasta ar fi a mea. Adevărata dragoste şi iertare sunt scumpe – nu în sensul că cel devenit vinovat ar trebui s-o stoarcă de la cel căruia i-a făcut nedreptate, ci în sensul că cel care a fost rănit şi dezamăgit se întoarce plin de dragoste către cel vinovat şi împărtăşeşte durerea acestuia.

De ce a trebuit să moară Isus? Pentru că însemnăm prea mult pentru Dumnezeu ca El să ne adreseze un uşuratic “Nu-i nimic”. Fiindcă cuvintele nu erau suficiente, a fost necesar ca Dumnezeu să acţioneze, pentru a dovedi că dragostea şi iertarea sa sunt autentice. Fiindcă Dumnezeu a vrut să ne stea aproape în singurătatea şi înstrăinarea pe care le aducem peste noi când ne separăm de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni. Fiindcă singurătatea, înstrăinarea şi vina noastră sunt depăşite tocmai atunci când Dumnezeu se aşează de partea noastră. Prin Cruce Dumnezeu ne spune: “Da, este adevărat, m-ai rănit şi mâhnit, dar te iubesc cu toate acestea. De aceea vreau să fac vina ta şi consecvenţele ei să fie ale mele proprii. Vreau să sufăr cu tine, pentru tine, pentru ca relaţia noastră să fie repusă în ordine” [19]

Legendă / Bibliografie
[1] Shabbir Akhtar, A Faith For All Seasons, Chicago, Ivan R. Dee Publisher, 1990, S. 182
[2] Noi l-am creat pe om şi Noi ştim ce-i şopteşte sufletul său, căci Noi suntem mai aproape de el decât vâna gâtului (Coran-Sura Qaf 50:16). (Pe tema “Apropiere” mai fac referire la următoarele pasaje din Coran: Sura 2:186, Sura 34:50, Sura 56:85, Sura 57:4).
Şi dacă te vor întreba robii Mei despre Mine, [spune-le] Eu sunt aproape, răspund rugii celor care Mă cheamă, atunci când Mă cheamă, dar şi ei să-Mi răspundă şi să creadă în Mine. Poate că ei vor fi bine călăuziţi! (Sura 2:186)
Spune: “Eu dacă rătăcesc, rătăcesc spre pierderea mea însumi, iar dacă sunt călăuzit, aceasta este prin ceea ce Allah îmi revelează mie, fiindcă El este Cel care Aude [şi] este Apropiat [Sami’, Qarib]”. (Sura 34:50)
Fiind Noi mai aproape de el decât voi, însă nu Ne veţi zări. (Sura 56:85)
El este Cel care a creat cerurile şi pământul în şase zile şi pe urmă s-a aşezat pe Tron. El ştie ce intră în pământ şi ce iese din el, ce coboară din cer şi ce se înalţă la el; El este cu voi, oriunde v-aţi afla. Şi Allah vede bine ceea ce faceţi. (Sura 57:4)
[3] Akhtar, op. cit., p. 129.
[4] idem, pag. 180
[5] Kenneth Cragg, The Call of the Minaret, 2nd edition, New York, Orbis Books, 1992, S. 35
[6] “Apoi în pustiu, ai văzut ca Domnul Dumnezeul tau te-a purtat cum poarta un om pe fiul sau, pe tot drumul pe care l-ati facut pana la sosirea voastra in locul acesta.” (Deuteronom 1:31).
1. „Când era tânăr Israel, îl iubeam şi am chemat pe fiul Meu din Egipt.
2. Dar cu cât prorocii îi chemau, cu atât ei se depărtau: au adus jertfe Baalilor şi tămâie chipurilor idoleşti.
3. Şi totuşi Eu am învăţat pe Efraim să meargă şi l-am ridicat în braţe; dar n-au văzut că Eu îi vindecam.
4. I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste, am fost pentru ei ca cel ce le ridică jugul de langă gură. M-am aplecat spre ei şi le-am dat de mâncare. (Osea 11:1-4).
[7] El Îşi va paşte turma ca un păstor, va lua mieii in braţe, îi va duce la sânul Lui şi va calăuzi blând oile care alăptează. (Isaia 40:11).
[8] 1. El zice: „Când se desparte un bărbat de nevasta sa, pe care o părăseşte, şi ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce barbatul acesta la ea? N-ar fi chiar şi tara aceea spurcată? Şi tu ai curvit cu mulţi ibovnici, si să te întorci iarăşi la Mine? – zice Domnul.
12. Du-te de strigă aceste cuvinte spre miazănoapte şi zi: „Întoarce-te, necredincioasă Israel, zice Domnul. Nu voi arunca o privire întunecoasă împotriva voastră, căci sunt milostiv, zice Domnul, şi nu ţin mânie pe vecie.
14. Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, zice Domnul; căci Eu sunt Stăpânul vostru, Eu vă voi lua, pe unul dintr-o cetate, pe doi dintr-o familie, şi vă voi aduce înapoi în Sion.
(Ieremia 3:1, 12, 14).
[9] Claus Westermann, Genesis 1-11, A Commentary, Minneapolis, Augsburg Publishing House, 1984, S. 407
[10] Walter Brueggemann, A Shape for Old Testament Theology, in: The Flowering of Old Testament Theology, hrsg. von Ollenburger, Martens, Hasel, Winoma Lake, Eisenbrauns, 1992, S. 418
[11] Abraham Heschel, The Prophets, New York, The Jewish Publication Society of America, 1962, S. 48 f.
[12] Terrence Fretheim, The Suffering of God, Philadelphia, Fortress Press, 1984, S. 120
[13] idem, pag. 116
[14] Fadlou Shehadi, Ghazali’s Unique Unknowable God, Leiden, E. J. Brill, 1964, S. 37. „arifin“ - „Ştiutorii/ Cunoscătorii“ – este folosit de mistici în sensul de “gnostici”. (The `arifin, literally “the knowers”, used by mystics in the sense of “gnostics”.)
[15] idem, pag. 21 f. la pag. 48 el constată de asemnea: „Astfel agnosticismul nelimitat al lui Ghazali este o urmare cu totul logică a atitudinii încăpăţânate cu privire la caracterul de altă natură al lui Dumnezeu.“
[16] al-Faruqi, Christian Mission and Islamic Da’wah: Proceedings of the Chambésy Dialogue Consultation [abgehalten 1976 in Chambésy, Schweiz], (Leicester: The Islamic Foundation, 1982), pag. 47 - 48.
[17] Akhtar, op. cit., pp. 180-181.
[18] Cragg, op. cit., p. 36-37.
[19] Guthrie, Christian Doctrine, Revised Edition, Westminster/John Knox Press, 1994, p. 260
CH – B
Traducere din limba engleză. Articolul original poate fi citit aici:
http://answering-islam.org

Tags: Allah, caracter, Dumnezeu