Despre iertare şi onoare în Biblie şi Coran
Am avut multe dezbateri cu prieteni musulmani pe tema iertării, ce este definită într-o mare măsură diferit în Coran faţă de Biblie. În acest articol doresc să împărtăşesc câteva gânduri pe această temă a iertării lui Dumnezeu şi a onoarei Sale.
Păcatele noastre Îl dezonorează pe Dumnezeu. Când păcătuiesc, aleg ca altceva să fie mai preţios şi mai important decât Dumnezeu. Dacă mă închin la ceva ce nu este Dumnezeu, cum ar fi banii sau faima, spun că aceste lucruri sunt mai bune şi mai atractive decât Dumnezeu. Dacă înfăptuiesc orice fel de imoralitate sexuala, ştiind că Dumnezeu a interzis asta, spun că placerea acelui păcat este mai buna decât plăcerea ascultării de Dumnezeu. Neascultarea mea Îl arată pe Dumnezeu ca fiind mic, ca şi praful pe care-l calci în picioare.
Când ne tratam unii pe altii astfel este un lucru însemnat. Dar totul depinde pe cine sau ce anume insultăm prin această atitudine, nu toate (insultele) au aceeaşi greutate. Dacă petrec timp pictând un tablou şi tu apoi dai cu spray pe tablou, ar reprezenta o insultă, care nu ar fi foarte mare ţinând cont de abilităţile mele artistice limitate. Dar dacă mergi la Luvru şi vopseşti peste tabloul Monei Lisa, crima ar fi cu mult mai mare. Aşadar dacă insulţi nu doar finiţe finite cum suntem noi, ci pe infinitul Creator care este absolut perfect în orice fel, ofensa creşte văzând cu ochii. Când păcătuim Îl ofensăm pe un Dumnezeu care este infinit şi ce este important şi ce rezultă de aici este că şi dezonorarea şi insulta devin infinite.
Mai departe mărimea dezonorării se schimbă nu doar în funcţie de persoana ofensată dar şi în funcţie de relaţia pe care o ai cu acea persoană. Este posibil să păcătuieşti faţă de un străin, dar ruşinea creşte vizibil când există o relaţie cu persoana careia îi greşeşti, cu atât mai mult dacă este parte a familiei! Tot ce realizez fac ca şi un reprezentant al familiei mele şi într-o legatură cu ei. Ei au dreptul să aştepte loialitate din partea mea precum şi un anumit standard de comportament. Aceasta înseamnă că există doua feluri prin care-mi pot dezonora familia: în primul rând pot realiza asta insultându-i în faţă sau în al doilea rând pot face asta comportându-mă într-un aşa mod încât chiar în absenţa lor, numele bun al familiei să cadă în dizgraţie.
Noi am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că avem o dimensiune morală şi trebuie să fim reprezentanţii Săi pe pământ, acţionând într-un mod plăcut Lui (Gen 1.26-28). În sensul acesta suntem metaforic vorbind “din neamul Lui” (Fapte 17.28). De la început Dumnezeu a dorit să fim parte a familiei Lui. În grădina Eden ni se spune că Dumnezeu a umblat cu Adam si Eva (Gen 3.8)-ei s-au bucurat de o relaţie extraordinară. Ce privilegii incredibile ni s-au făcut fiind doar nişte simple finiţe umane!
Deci când nu ascult de Dumnezeu Îl dezonorez în ambele feluri: întai Îl insult in faţă ignorând poruncile Sale şi tratând superficial dragostea mare ce a revărsat-o peste noi exact cum au facut Adam şi Eva; dar de asemenea trimit un semnal Universului întreg: “creaţiunea (oamenii) lui Dumnezeu se comportă într-un mod care aduce ruşine”.
Cu alte cuvinte: păcatul nostru impotriva lui Dumnezeu este ca şi cum un prinţ merge înaintea tatălui sau , regele, în public şi cu ingratitudine îi scuipă in faţă!
Ce ar face Dumnezeu într-o astfel de situatie? Va ignora oare modul în care l-am făcut de ruşine? Nu, acea dezonoare trebuie să fie răzbunată. Răzbunarea care e dreaptă este o pedeapsă infinită - pedeapsă eternă în iad!
Dacă cineva desenează o caricatură insultătoare a lui Mohamed, musulmanii vor acţiona imediat. Daca nu ar face nimic ar trimite un semnal lumii, prin care ar spune că este OK să insulţi şi să –l dezonorezi pe Mohamed! Acesta este şi motivul pentru care musulmanii nu vor lăsa niciodată o astfel de insultă adresată lui Mohamed să ramână nepedepsită, tocmai pentru a arăta că nu este OK să-l insulţi pe Mohamed.
Dar cum se relaţionează asta la Dumnezeu care este infinit mai mare decât Mohamed? Dacă Dumnezeu doar ar ierta simplu oamenii care Îl dezonorează, fără a face altceva, ar trimite un mesaj clar: este OK sa-L calci în picioare ca şi pe praf. Continua să-L insulşi, nu este aşa de important. Va spune oare vreodată asta Dumnezeu?
1. Dacă nu este nimic ce poate fi făcut, dacă nu am putere să iau poziţie în vreun fel oarecare, se poate saă aleg să nu fac nimic, să nu reacţionez nicicum.
2. Se poate întâmpla să realizez că nu am nici un drept să cer răzbunare deoarece şi eu am făcut lucruri mai rele altora. Din nou acest fapt nu se poate aplica lui Dumnezeu care întodeauna a făcut ce este drept!
3. Sau daca nu am respect faţă de fiinţa mea, dacă prin vre-o circumstanţă mi-am pierdut dignitatea de fiinţă umană. Însă din nou, dignitatea lui Dumnezeu este cu mult mai sus decât a mea şi Dumnezeu nu o va scăpa niciodată din vedere.
4. Sau dacă am realizat că a fost ceva mai important pentru care am decis să-mi sacrific onoarea; dar din nou cum ar putea Dumnezeu gândi astfel - ce este mai important decât Dumnezeu Însuşi?
Nu! Dumnezeu are respect faţă de persoana Sa şi întotdeauna este gelos pentru slava Sa, insistând asupra faptului că nimeni , niciodată nu va lua onoarea şi slava ce I se cuvin doar Lui.
După cum spune în Deutoronom 4.23-24:
“aveţi grijă sa nu uitaţi legământul pe care Domnul L-a făcut cu voi, făcând vreun chip cioplit a vreunei imagini pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-a interzis să faci. Pentru că Domnul este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos.”
Isaia (42.8) explică asfel: “Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor ”.
Dumnezeu insistă că trebuie să fie onorat şi este drept din moment ce El este cel mai important şi cea mai de valoare existenţă cuprinsă în realitate. Asadar Dumnezeu va ierta numai dacă poate sa-şi reabiliteze şi onoarea în acelaşi timp. El va ierta doar dacă arată în acelaşi timp că tratează la modul cel mai serios orice ofensă primită.
Este acest lucru posibil? Da! În Biblie Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, amandoi fac acest lucru!
În Vechiul Testament peste tot întâlnim necesitatea unei jertfe pentru a şterge dezonoarea facută datorită păcatului nostru. Viaţa unui bou sau a unui miel este însă nimic având în vedere ce dezonoare i-am făcut lui Dumnezeu . Aşadar Dumnezeu Tatăl a arătat cât de serios este păcatul nostru prin trimiterea Celei mai extraordinare jertfe care a existat; L-a dat pe Fiul Său şi singurul Lui Fiu (Ioan 3.16) . Acesta a fost un sacrificiu infinit şi sângele Său are o valoare infinită (Evrei 9.11-14; 1 Petru 1.18-19).
Şi Fiul a arătat adevărata onoare care I se cuvine lui Dumnezeu , deoarece a fost de accord cu jertfa aceasta pentru ca prin acest act să aducă glorie lui Dumnezeu, Tatăl Său.
Fiul lui Dumnezeu a arătat infinita valoare a Tatălui prin, în primul rând renunţând la Gloria şi slava din cer pentru a deveni om, un slujitor. Şi nu doar trăind ca şi un slujitor ci şi murind, şi nu doar murind, ci murind cea mai ruşinoasă moarte, cea a unui criminal, şi sub blestemul păcatului şi sub mânia lui Dumnezeu (Filipeni 2.5-8). Toate acestea le-a făcut Isus dorind să aducă glorie Tatălui Său (Ioan 17.4).
Acesta este modul în care Dumnezeu iartă păcătoşii- Isus a purtat ruşinea pe care noi trebuia să o purtăm, şi nouă ne este dată onoarea pe care El o merită. Şi totuşi în acelaşi timp Dumnezeu nu-şi compromite onoarea Sa personală. Tatăl a arătat printr-o jertfă infinită, că ofensările împotriva Lui sunt infinite. Şi pe de altă parte Fiul a arătat, prin faptul că a fost de accord să treacă prin iad, datorită dragostei Sale faţă de Tatăl Său, cât de important este El cu adevărat, şi cum ar trebui să ne comportăm şi noi la rândul faţă de El.
Dumnezeul Coranului nu acţionează astfel. Când iartă, nu face nimic în legatură cu dezonoarea care i-a fost adresată. La sfârşitul zilei consideră placerea oamenilor şi femeilor în paradis mai importante decât onoarea Sa personală, alegând să ignore ofensarile lor. Dintr-o perspectivă creştină, un dumnezeu care acţionează astfel pare a fi invenţia unei minţi omeneşti, deoarece numai minţile omeneşti cred că a fi iertat şi a ajunge în cer e mai important decât onoarea lui Dumnezeu. De fapt, aceasta este ceea ce am făcut dintotdeauna, de la Adam şi Eva până în zilele noastre; am pus dorinţele noastre înaintea onoarei ce I se cuvine Domnului. Aşadar este de asteptat ca oamenii să inventeze un dumnezeu ce nu are respect faţă de sine însuşi, ceea ce-l face un dumnezeu ce nu merită respectul şi închinarea noastră.
Însă Dumnezeul Bibliei stă pe onoarea Sa, şi datorită dragostei Sale faţă de noi, a găsit o cale de a ne dărui şi nouă onoare fară a o compromite pe a Sa.
Crucea este un alt motiv pentru care creştinii pot avea iertare deplină şi să nu traiască doar cum doresc. Iertarea lui Dumnezeu este incredibilă şi absolută, şi este o minunată libertate în ea. Ştiu că fiecare păcat al meu, incluzându-le şi pe acelea ce le voi face în viitor sunt deja iertate. Totuşi nu pot sa gandesc: sunt iertat aşadar pot trăi cum doresc - pentru că preţul infinit plătit de Hristos pe cruce a arătat sigur şi precis că păcatul este foarte serios dezonorându-L pe Dumnezeu! Şi pentru creştinii care-L iubesc pe Dumnezeu, acesta aduce o mai mare motivaţie ptenru a evita păcatul, mai mare chiar decât gândul iadului.
Articol preluat şi tradus cu acordul: www.answering-islam.org
