Care este diferenţa fundamentală între natura şi caracterul lui Dumnezeu în Biblie şi Coran?

În Biblie, Dumnezeu “se apropie”, “coboară” şi ne caută că să intre într-o relaţie intimă cu noi. Întreaga Biblie ni-l arată pe Dumnezeu căutând omul.

În primele capitole ale Bibliei despre creaţia şi căderea omenirii, citim despre Adam şi Eva că, după primul păcat/neascultare, sunt mustraţi de propria conştiinţă şi încearcă să se ascundă de Dumnezeu, care vine în gradină şi îl cheamă pe om: “unde esti?” (Geneza 3: 9)

Omul (Adam) fuge de Dumnezeu, pentru că ştie că este vinovat. Dumnezeu vine şi ne caută, El este cel care face toţi paşii necesari, dorind să stabilească o relaţie de dragoste. Acesta este adevărul Bibliei, de la prima până la ultima carte, unde (în final) citim despre noul cer şi noul pământ: “Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” (Apocalipsa 21:3)

În final, dorinţa lui Dumnezeu ne-a fost descoperită. Citeşte Apocalipsa 21, este un capitol minunat.

Într-adevăr, Dumnezeu este un Dumnezeu care ne caută, care se coboară din Ceruri pentru a fi aproape de noi. El îşi descoperă caracterul, inima Sa şi dorinţa Sa de a stabili o relaţie de dragoste cu creaţia Sa. Vrei tu să faci parte din acel popor care sunt menţionaţi în Apocalipsa 21:3?
Înreaga Biblie ni-l descopera pe Dumnezeu aşa încât noi să-i putem raspunde şi să devenim parte a poporului Lui.

În contrast, Coranul ni-l prezintă pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu distant, care este doar transcendent.
Un teolog musulman spune: “Dumnezeu îşi descoperă doar voia, nu pe sine însuşi. El rămane pe veci “ascuns”.
Chiar dacă El este atât de aproape precum vena jugulară, după cum ne spune Coranul, este doar o apropiere “tehnică”. Deoarece, aşa cum nu suntem “conştienţi” de vena jugulară cea mai mare parte a timpului şi nu avem o relaţie personală cu ea, acest lucru ne arată că Dumnezeu este “peste tot” (departe şi aproape) ca şi aerul care ne înconjoară. Însă, în Biblie, Dumnezeu nu vrea să fie cu noi doar pe baza omniprezenţei şi omniscienţei Sale, prin faptul că, fiind Dumnezeu, El este “oriunde” oricum. Nu! El vrea să fie aproape de noi, ca cineva care ne iubeşte şi pe care-l iubim.

Islamul este religia omului care încearcă să-i placă lui Dumnezeu prin ascultarea doar de voia Lui, însă Biblia ni-l descoperă pe Dumnezeu ca fiind Cel cu iniţiativă şi Cel care se coboră să ne caute. Este o atitudine diametral opusă.

Vom expune mai mult despre această temă în articolulele:
“Ce ne spun Coranul si Biblia despre dragostea lui Dumnezeu”,
“Dragostea lui Dumnezeu în Coran şi în Biblie”,
dar şi în articolul lui Steve Mason “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea..”

Traducere din limba engleză. Articolul original poate fi citit aici:
http://answering-islam.org http://answering-islam.org/lovesus.html

Publicată pentru prima dată în 1955 şi revizuită în 1980, celebra lucrare a lui Werner Keller a fost tradusă în peste 25 de limbi și s-a vândut în mai mult de zece milioane de exemplare. Datorită abordării documentate, dar deloc greoaie, a istoriei şi arheologiei biblice, cartea a devenit extrem de populară, ajungând să fie folosită ca material de studiu. Autorul dedică treizeci şi patru de capitole Vechiului Testament şi zece capitole Noului Testament, demonstrând ştiinţific că Biblia conţine date reale. De-a lungul Nilului, al Iordanului, Eufratului şi Tigrului, cât şi pe ţărmurile Mării Moarte şi ale Mării Mediterane arheologii au descoperit atât de multe dovezi străvechi ale celor spuse în Biblie, încât oamenii de ştiinţă din cele mai variate domenii au putut să prezinte, pas cu pas, explicaţii pentru istorisirile biblice.

Werner Keller s-a născut în 1909 în Anhalt şi a trăit din 1945 în Berlin, fiind jurnalist la Die Welt şi alte publicaţii prestigioase. A murit în 1980, în localitatea elveţiana Ascona. A mai scris, printre altele, Ost minus West = Null (Est minus Vest = Zero, 1960) şi Geschichte der Etrusker (Istoria etruscilor, 1970).

Număr pagini: 312
Data apariţie: noiembrie 2009
ISBN: 978-973-675-721-1

Editura Litera

O poziţie antitetica

Aceasta este o traducere a manuscrisului vorbitorului creştin in cadrul unui dialog musulmano-creştin de la sfârşitul anului 1998 in Statele Unite.
Manuscrisul vorbitorului musulman nu ne-a fost pus la dispozitie.

Bună seara domnilor si doamnelor!
Cred ca asta seara suntem martorii unei intâlniri foarte palpitatnte, fiindca nu se intâmpla aşa des ca creştinii si musulmanii să se întrunească, pentru a asculta ce are celălalt de spus. Şi aş dori in această seară să accentuez faptul că se urmareste ca intr-adevar fiecare din noi să asculte ce are de spus celălalt.

Nu am venit am venit aici cu mănuşile de box. De asemenea nu am venit să acumulez puncte ori să câştig vreo bătalie spirituală. Presupun că majoritatea creştinilor şi musulmanilor din public “au înaltat deja ziduri de apărare în jurul lor” şi sunt pregatiţi pentru o lupta zdravană pe scenă. Totuşi aş vrea sa-l rog pe fiecare din voi să încerce în mod foarte conştient să demonteze o parte din zidul lui si să se străduiască să asculte cu atenţie poziţia celeilalte parţi. Dupa 1400 de ani de dezbateri şi de dispute polemice intre creştini si musulmani, o prăpastie adânca de neinţelegeri separă încă cele doua comunităţi de credincioşi.

Poate fi suficient şi numai dacă citez un exemplu. Un mare scriitor contemporan musulman , Shabbir Akhtar, poate încă să afirme:

„Majoritatea musulmanilor, inclusiv cei educaţi, nu ştiu aproape nimic despre Cristologie (Învăţătura despre Cristos). Numai puţini musulmani pot deosebi clar intre concepţia, că un om ridică pretenţia de a fi divin – ceea ce ar fi o blasfemie – si cealaltă concepţie complet diferită, conform căreia Dumnezeu devine om din proprie initiativa – ceea ce este convingerea creştină ortodoxa. Şi aceste doua concepţii sunt confundate in mod regulat cu învăţătura eretică, cum că Dumnezeu ar fi “adoptat” un fiu…In mod raţional un musulman nu-şi poate aroga pretenţia de a sta intr-un dialog serios cu creştinii, dacă nu are o cunoaştere temeinica a credinţei creştine…“ [1]

Fireşte că se poate aduce aceeaşi acuzaţie şi împotriva creştinilor si a necunoasterii lor a credinţei islamice şi multele imagini stereotipe negative, pe care creştinii le-au dezvoltat vizavi de musulmani.

De aceea încă o data rugămintea mea de a ne da silinţa în seara aceasta, pentru a asculta intr-adevar cu atenţie şi astfel să ne apropiem cu un pas de o înţelegere reciprocă a fiecărei poziţii.

Acestea fiind spuse, trebuie să atrag atenţia asupra faptului ca nu pledez aici pentru înlăturarea diferenţelor profunde şi autentice, care separa Islamul si Crestinismul. In realitate aş vrea să scot in evidenţă în expunerea mea din această seară 5 puncte de maximă importanţă , pe care le constat ca şi creştin atunci când compar învăţătura despre Dumnazeu, aşa cum apare ea în credinţa creştină, cu concepţia despre Dumnezeu care este reprezentată de teologia islamică ortodoxă istorică şi de Coran.

Aş vrea să încep cu o analogie. Nu sunt foarte musical, dar îmi pot imagina că, atunci când te adânceşti în stilul musical al unui compozitor, poţi să şi afirmi care piese muzicale ţin de opera autentică a acestui mare muzician şi care piese muzicale nu provin de la el. Începi să dezvolţi un “sentiment” legat de cum sună muzica unui compozitor. Presupun că se poate spune acelaşi lucru despre marii pictori sau scriitori. Unii dintre dvs. cunosc poate “sentimentul” pe care-l declanşează creaţia literară a lui Hafiz sau Rumi, atât de bine, încât ar putea spune imediat dacă o bucata dintr-o poezie a fost creată de ei sau nu.

Exact la fel mi se întamplă mie când sunt foarte atent la Caracterul lui Dumnezeu, aşa cum ne este ea prezentată în relatarile biblice şi pe care apoi o compar cu Coranul: Am puternica impresie că Coranul ‘cânta’ o altă melodie, că nu redă exact pe Dumnezeul Bibliei, deşi Coranul ridică pretenţia că provine de la acelaşi Dumnezeu.
Vă prezint o comparaţie exhaustivă dar aş vrea să vă aduc la cunostinţă 5 domenii de contradicţie dintre aceste două imagini ale lui Dumnezeu. Aceste domenii privesc temele APROPIEREA LUI DUMNEZEU (de poporul Lui), SUFERINŢA LUI DUMNEZEU, DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU, RECOGNOSCIBILITATEA LUI DUMNEZEU (problema dacă putem recunoaşte, cine şi cum este Dumnezeu) şi SFINŢENIA LUI DUMNEZEU.

Motivul pentru care aş vrea să mă concentrez asupra acestor caracteristici esenţiale este că ele oferă baza pentru concepte creştine atât de specifice ca cele despre Trinitate, despre ce înseamnă să devii om şi despre jertfa de ispaşire. Adesea Creştinii şi Musulmanii discuta la nesfârşit despre aceste învăţături creştine specifice şi nu ajung la o înţelegere reciprocă mai bună, fiindcă nu au realizat că dezbinarea lor în ce priveşte Caracterul lui Dumnezeu este mult mai esenţială decât crezuseră. N-are niciun sens să discutăm despre elemente mai profunde, dacă n-am priceput nici măcar lucrurile de bază după cum n-ar duce la nimic să ne certăm despre formule complexe de calcule integrale şi diferenţiale, dacă n-am inţeles bazele simple ale matematicii.

Permiteţi-mi de aceea sa expun acum ceea ce mi se pare mie important in aceste domenii de lipsă de concordanţă pe care le-am amintit.

I. Apropierea lui Dumnezeu

A. Imaginea dominantă în Coran este aceea de stăpân şi servitor. Chiar dacă există un verset in Coran, care spune că Dumnezeu este mai aproape de oameni decat propria carotidă (vâna gâtului) [2], idea apropierii lui Dumnezeu de poporul Lui nu este puternic conturată în Coran sau în teologia islamică ortodoxă. În realitate Sura 50:17 (Sura Qaf) vorbeşte despre îngeri care înregistrează faptele oamenilor pentru ziua judecăţii. Dumnezeu este reprezentat permanent ca un stapân nelimitat (deşi este Rahman şi Rahim). El este îndurator şi este sursa a tot ce este bun şi bine pe pamânt, dar per ansamblu percepem imaginea că El este departe sus şi dincolo de luptele şi de tragediile din sfera omenească.

Incă o dată Shabbir Akhtar ne oferă o imagine sugestivă când scrie:

Vizitatorii renumitei Moschee din Cordoba în Spania nu pot trece cu vederea inscripţia omniprezentă: „El este stapanul (Huwal-ghalib).“ Ce indicaţie plina de greutate pentru sufletul musulman rezidă în această afirmaţie! “[3]

Mai departe el constată:

Musulmanii nu văd pe Dumnezeu ca tata, sau pe ei înşişi ca şi copii ai lui Dumnezeu. Oamenii sunt servitori ai unui Dumnezeu drept. Ei nu pot dobândi în Islamul orthodox o apropiere mai mare de Creatorul lor. [4]

Kenneth Cragg face trimitere în lucrarea sa “Chemarea minaretului” (The Call of the Minaret) la acelaşi lucru esenţial. Dupa o scurtă trecere in revistă a celor 99 cele mai frumoase nume ale lui Dumnezeu (Asma’ al-Husna) din Coran el remarcă:

Acest Dumnezeu veşnic şi atotcuprinzător este descris ca “Creatorul”, “Cel ce dă formă”, “Dătătorul vieţii”, “Cel ce poartă de grijă”, “Deschizătorul”, “Dătătorul”, “Măsura tuturor lucrurilor”. Dumnezeu aduce la viaţă şi aduce la moarte, este “cel ce socoteşte” şi “cel ce inregistrează”, “Regele regilor” si “Stăpânul lumilor”. În Coran se explică repetat, că nu există nicio tărie si nicio putere afară de Dumnezeu, care este „deasupra tuturor lucrurilor“ …

Relativa frecvenţă cu care apar diferitele nume este deosebit de interesantă. Noţiunile sau verbele aferente, care au de a face cu forţă, putere sau mărime se află de departe in superioritate numerică. [5]

B. Normal ca şi Biblia arată imaginea unui Dumnezeu suveran, care este nesfârşit şi Creatorul Universului. Totuşi credinţa biblică descrie şi relaţia lui Dumnezeu cu poporul Său în multe declaraţii miscătoare, în care Dumnezeu este reprezentat ca un Tată, care-şi învată copilul să meargă. (Deuteronom 1:31, Osea 11:1-4 [6]), ca un păstor care-şi poarta mielul în braţe (Isaia 40:11 [7]), ca un îndrăgostit care face curte iubitei lui şi chiar ca soţ, care tânjeste ca soţia infidelă să se întoarcă. (Ieremia 3:1,12,14 [8]).

Suntem confruntaţi cu un Dumnezeu, care locuieşte in mijlocul poporului Său şi care-şi doreşte o legătură strânsă cu acesta. Ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, ne oferă o mica privire asupra desăvârşirii comuniunii lui Dumnezeu cu poporul Său, atunci când autorul mărturiseste:

Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” (Apocalipsa 21,3-4).

II. Suferinta lui Dumnezeu

A. Dumnezeul Coranului arată omenirii îndurarea sa trimiţând profeţi pentru a-i pe drumul cel drept. Dumnezeu trimite profeţi la diferite grupe de popoare, dar El judeca naţiunile neascultătoare (adesea distrugându-le), dacă nu ascultă de profeţii trimişi de El (vezi Sura de la Poeţi , al-Shu’ara’, ca exemplu al acestei marcante teme a Coranului). Purtarea lui Dumnezeu cu oamenii este relatată într-un mod foarte prozaic. Pentru a cita un exemplu, aş dori să vă atrag atentia asupra relatărilor despre Noe. Pasajele din Coran care redau o descriere mai amanunţită a lui Noe, pot fi găsite în Surele 7,59-64; 11,25-49; 23,23-30; 26,105-122; 37,75-82; 54,9-15 şi Sura 71,1-28, care este Sura lui Noe. În toate aceste pasaje Noe işi avertizează conaţionalii, ei nu cred în mesajul sau şi Dumnezeu trimite potopul pentru a nimici necredincioşii. Punct. Nu ni se spune nimic despre efectul pe care îl au aceste lucruri – fie că este vorba de păcatul oamenilor sau judecata lui Dumnezeu – asupra lui Dumnezeu Insusi (dacă îl afectează sau nu în vreun fel pe Dumnezeu).

B. Biblia, pe de altă parte, ne arată un Dumnezeu, care suferă din cauza neascultării poporul Sau. Dumnezeu este tulburat, mânios. Profeţii Israelului îl revelează ca pe un îndrăgostit rănit, ca pe un soţ care simte durerea adulterului pe care-l comite soţia infidelă, ca pe un tată, a cărui inimă se frânge din cauza copiilor rebeli. Voi reveni la aceste imagini, dar haideţi să privim în continuarea exemplului lui Noe mai întai Geneza 6:5-7:

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.
I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui.
Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am facut, de la om pâna la vite, pâna la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.”

Vă rog să luaţi seama asupra accentului pe care-l pune textul asupra suferinţei lui Dumnezeu: în decursul a două versete ni se spune de trei ori că Dumnezeu este plin de durere si mâhnire din cauza acţiunilor omului. Semnificaţia acestei repetări este prezentată de teologul erudit german în Vechiul Testament Claus Westermann, care scrie: „Căinţa lui Jahwe este atât de semnificativă pentru [autor] încât o plasează înaintea deciziei de distrugere şi o repetă apoi înca o dată. El a văzut-o ca fiind decisivă pentru înţelegerea evenimentului introdus de aceste versete.“ [9] Walter Brueggemann, un teolog erudit american de vârf în Vechiul Testament se exprimă în felul următor: „Relatarea nu vorbeste depre mânia lui Dumnezeu, ci despre durerea lui Dumnezeu.“ [10]

Din cauza timpului scurt permiteţi-mi să vă atrag atenţia doar asupra înca unui pasaj din Vechiul Testament. Profetul Osea descrie intimitatea relaţiei lui Dumnezeu cu Israel ca şi relaţia de familiaritate dintre un soţ şi soţia lui şi a unui tată faţă de copilul lui. Dar Dumnezeu îl acuza pe Israel şi-l numeşte femeie infidelă pentru că umbla după idoli, mai numindu-l si copil rebel. In dizertatiile sale despre limbajul metaforic al lui Osea scrie unul din cei mai profunzi gânditori evrei ai secolului XX, Abraham Heschel: „Osea ne-a dat o mărturie măreaţă a perspectivei unui Dumnezeu subiectiv, care este întru totul tipică pentru autoinţelegerea sa profetică.“ El continua:

Dumnezeu nu este văzut ca un stăpânitor lipsit de sentimente, ci ca un soţ sensibil, care trăieşte targedia de a fi înşelat, şi care se implică totuşi în continuare pentru fidelitatea conjugală, care-şi exprimă dorul după un nou început, o dorinţă pasională dupa împăcare…
Osea reuşeşte ca niciun alt profet să exprime dragostea lui Dumnezeu în cele mai diverse forme ale sale: ca îndurare, ca afecţiune maternă delicată, ca dragoste dintre soţ si soţie. [11]

Şi un autor creştin, Terrence Fretheim, descrie limbajul lui Osea astfel:

Imaginea de faţă în mod evident nu este cea a unui general ceresc care are dificultăţi în a suporta apariţia refuzului de a asculta ordinele. Este mai degrabă imaginea unui părinte greu încercat şi, daca luăm în calcul distribuirea sarcinilor parentale în Israel, este probabil mai degrabă imaginea mamei decât a tatâlui. Dumnezeu este arătat ca o mamă, care este cutremurată şi suferă chinuri pentru ceea ce au făcut copii ei; dar dragostea ei este aşa de mare, încât nu poate renunţa. [12]

Fretheim rezumă foarte frumos efectul acestor diverse imagini in cuvintele:

Dumnezeu este respins atât ca tată cât şi ca soţ! Dumnezeu este ca cineva, care nu este respins numai de soţia lui ci şi de copiii săi. Dumnezeu suferă de relaţia sfărâmată pe diferite nivele de intimitate. Rănile lui Dmnezeu sunt multiple. [13]

Ar trebui luat în calcul că motivul pentru această suferinţă divină nu rezidă în faptul că Dumnezeu ar fi slab, ci în faptul că El este dragoste şi că nu poţi iubi cu adevărat fără a se expune riscului de a fi respins şi a durerii pe care o provoacă acest lucru.

III. Dragostea lui Dumnezeu

A. Multă cerneală a curs pe această temă, Islamul fiind prezentat ca şi credinţa într-un Dumnezeu fără dragoste. Asta nu este adevărat, dar totuşi imaginea lui Dumnezeu în Coran este cu totul diferită de cea din Biblie: Dumnezeu îi iubeşte pe cei buni, nu pe cei nedemni şi păcătoşi.

Faptul că Dumnezeu nu iubeşte pe păcătos este exprimat în Coran printr-o multitudine de declaraţii. Fiţi atenţi la aceste versete cheie din Coran:

„Allah nu-i iubeşte pe cei care încep lupte!“ (Sura Al Baqara 2:190 traducere limba română );
Traduceri din limba engleză
“Allah nu iubeste pe cei ce comit fărădelege” - “for Allah loveth not transgressors” (Sura Al Baqara 2:190 Yusuf Ali translation)
“cu siguranţă, Allah nu iubeşte pe cei care depăşesc limitele” – “surely Allah does not love those who exceed the limits” (Sura Al Baqara 2:190 Shakir’s translation)
“Allah nu iubeşte pe agresori” - “Allah loveth not aggressors” (Sura Al Baqara 2:190 Pickthall’s translation)

„Allah nu-l iubeşte pe necredinciosul păcătos“ (Sura Al Baqara 2:276);

„Spune: ‘Fiţi cu supunere faţă de Allah şi de Trimis, dar dacă întoarceţi spatele, Allah nu-i iubeşte pe necredincioşi” (Sura Al-‘Imran 3:32);

„Allah nu-i iubeşte pe ceinelegiuiţi“ (Sura Al-‘Imran 3:57);

„căci Allah nu-I iubeşte pe cel trufaş şi cel lăudăros“ (Sura An-Nisa’ 4.36);

„Spune: ‘[O, Profetule] Dacă Îl iubiţi pe Allah, urmaţi-mă şi Allah vă va iubi şi vă va ierta păcatele voastre!’„ (Sura Al-‘Imran 3:31).

Coranul este presărat cu zeci de versete ca aceatea. Este un fapt, că nu se spune nicăieri în Coran, că el iubeşte pe cineva, care nu-l iubeşte el mai întâi. De asemeni nu este vorba niciodată de dragostea lui Dumnezeu ca forţă antrenantă, care-L determină să atragă pe cineva la El.

B. Spre deosebire, atât Vechiul cât şi Noul Testament mărturisesc că Dumnezeu iubeşte pe fiecare, indiferent de păcatul său. În Biblie nu vedem pe Dumnezeu doar ca izvor al iubirii ci şi ca pe cineva care iubeşte pe cei ce sunt duşmanii Săi.

„ Nu doar pentru că întreceţi la numar pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. (Deuteronom 7,7).

În Noul Testament vedem că dragostea lui Dumnezeu faţă de omul păcătos este motivul principal pentru care El L-a trimis pe Isus Cristos.

„ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu…” (Ioan 3:16). La fel: „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăsire pentru păcatele noastre.” (1. Ioan 4:10). Şi: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit intâi.“ (1. Ioan 4:19).

C. Noţiunea de îndurare este radical diferită în cele două religii!

IV. Recognoscibilitatea lui Dumnezeu

A. Acest punct va fi puternic marcat filosofic, dar v-aş fi mulţumitor pentru răbdare, fiindcă de aici rezultă profunde repercursiuni practice. În ciuda tuturor numelor lui Dumnezeu din Coran, în Islam găsim un Dumnezeu care este în esenţă de nerecunoscut. Aceste nume nu ne spun nimic despre cum este Dumnezeu ci numai cum a vrut şi vrea să acţioneze Dumnezeu. Acţiunile lui Dumnezeu nu reflectă fiinţa sau natura lui Dumnezeu.

Al-Ghazali, cel mai cunoscut teolog din istoria Islamului, a mers până la a afirma:

„Rezultatul final al ştiinţei “arifin”-ilor este incapacitatea lor de a-l recunoaşte, şi cunoaşterea lor este în realitate că nu-L cunosc şi că este absolut imposibil pentru ei să-L (re)cunoască.“ [14]

Fadlou Shehadi, un cunoscător contemporan Al-Ghazalis, a analizat argumentele lui Al-Ghazali referitoare la Transcendenţa lui Dumnezeu şi ajunge la concluzia:

„ Din toate cele precedente trebuie trasă o concluzie importantă:” (argumentele lui Al-Ghazali)

Dumnezeu este (cu totul) imposibil de cunoscut.

Dacă Dumnezeu este o fiinţă unică, diferită în orice privinţă de orice altă fiinţă, mai exact: diferită de tot ceea ce este cunoscut omului, ar trebui concluzionat din propriile principii ale lui Ghazali că Dumnezeu este întru totul de nerecunoscut. Fiindcă după Ghazali lucrurile sunt recunoscute după asemănările lor şi, ceea ce este omului total necunoscut, nu poate fi recunoscut. Afară de asta Dumnezeu ar trebui neapărat să fie nerecognoscibil, complet de nerecunoscut, nu numai pentru omul de pe stradă ci şi pentru profeţi şi mistici. Aceasta este o concluzie pe care Ghazali o trage foarte clar şi deloc sporadic. Este şi o conceptie care este adesea expusă, independent de legătura ei logică cu unicitatea absolută a lui Dumnezeu.“[15]

Un alt învăţat Islamic contemporan, Isma’il al-Faruqi, exprimă în această luare de poziţie direcţia principală în gândirea islamică privind incapacitatea omului de a-L (re)cunoaşte pe Dumnezeu:

“El [Dumnezeu] nu se revelează nimănui în niciun fel. Dumnezeu revelează doar voinţa Sa. Amintiţi-vă că unul din profeţi L-a rugat pe Dumnezeu să Se reveleze, şi că Dumnezeu i-a spus: “Nu, nu-mi este posibil să mă revelez cuiva.”…Asta este voia lui Dumnezeu şi asta este tot ce avem şi o avem desăvârşită în Coran. Dar Islamul nu pune echivalenţă între Coran şi fiinţa lui Dumnezeu. El este Cuvântul lui Dumnezeu, porunca lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu se revelează nimănui. Creştinii vorbesc depre revelarea lui Dumnezeu – de Dumnezeu despre Dunezeu – dar aceasta este marea deosebire dintre creştinism şi islam. Dumnezeu este transcendent şi, îndată ce se vorbeşte de autorevelare, ai Hierophantie si Imanenta, şi prin asta se prejudiciază transcendenţa lui Dumnezeu. Nu poţi avea deplina transcendenţă şi autorevelare în acelaşi timp. [16]

Înca o dată Shabbir Akhtar:

Spre deosebire de Evanghelie, Coranul nu face declaraţii despre fiinţa lui Allah. “Allah este înţelept” sau “Allah este plin de dragoste” pot oarecum să fie o informaţie revelată, dar în contrast cu creştinismul, musulmanii nu sunt îndemnaţi să facă afirmaţiile “Allah este dragoste” sau “Allah este înţelepciune”. Despre divinitate nu se fac decât afirmaţii adjectivale şi acestea doar în măsura în care ele se referă la revelarea voii lui Dumnezeu pentru oameni. Restul rămâne secret. [17]

Kenneth Cragg:

“[toate atributele] ar trebui să fie înţelese ca şi semne distinctive ale voii divine şi nu ca legi ale Fiinţei lui Dumnezeu. Te poţi aştepta ca din asemenea descrieri să rezulte o acţiune, dar nu este o necesitate. Orice procedeu al lui Dumnezeu îţi păstrează uniformitatea prin faptul că Dumnezeu vrea lucrul acesta în momentul respectiv. El ca întruchipare a vrerii poate fi recunoscut din când în când prin descrierile date. Dar Dumnezeu nu concordă în esenţă cu niciuna din ele. Fapta voinţei divine poate fi identificată într-o însuşire sau alta; voinţa însăşi este de nepătruns. De aceea nu se poate spune că Dumnezeu este în mod necesar în orice privinţă plin de dragoste, sfânt, drept, îngăduitor sau îndurător.
Acest fapt explică şi antiteza în unele dintre nume. Această antiteză n-ar putea fi afirmată teologic dacă unul dintre cele 2 elemente ar ţine inseparabil de Fiinţa lui Dumnezeu. Pentru ca nu este aşa, modul de a acţiona al lui Dumnezeu poate arăta fiecare element în diferite privinţe. Antiteza se rezolvă dogmatic în domeniul voinţei, Dumnezeu voind ambele lucruri – în orice alt sens şi domeniu antiteza se menţine. Astfel Dumnezeu este cel care “duce în rătîcire” precum şi cel care duce “pe calea cea dreaptă”. Dumnezeu este cel care “provoacă stricăciuni”, aşa cum face şi Satan. Dumnezeu este descris şi prin expresii ca “cel care aduce la cădere”, “cel care constrânge” sau “tiranul”, “trufaşul” – toate fiind expresii care, dacă se referă la om, au o semnificaţie negativă. În unitatea actului de voinţă particular (izolat) aceste caracterizări coexistă totuşi cu cele care se referă la îndurare, milă şi măreţie.“ [18]

B. Centrul de greutate al Bibliei constă în faptul că Dumnezeu S-a revelat şi că chemarea noastră cea mai înaltă este să-L (re)cunoaştem şi să stăm cu El într-o relaţie intimă. Acest lucru este sprijinit spre exemplu de următoarele pasaje biblice:

Aşa vorbeşte Domnul: „Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogătţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul care fac mila, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul. (Ieremia 9:22-23)

„Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” (Matei 11:27).

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sanul Tatalui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18).

Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu. (Ioan 17:3).

Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunostinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. (2. Corinteni 4:6).

Dumnezeu este aşa cum a acţionat! În credinţa creştină faptele lui Dumnezeu reprezintă baza pentru învăţătura creştină despre Trinitate. Dumnezeu S-a revelat în istoria Mântuirii, arătânduni-se ca Mântuitor, Creator şi ca Cel care ne sfinţeşte. Noi vedem un Dumnezeu care nu este numai deasupra noastră ca tată ceresc, ci şi cu noi prin Cristos (Emanuel) şi în noi, prin Duhul Sfant.

V. Sfinţenia lui Dumnezeu

A. Deşi musulmanii transmit adesea impresia că islamul oferă o imagine mai măreaţă despre iertarea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu pur şi simplu iartă, dacă oamenii îşi regretă păcatele, şi nu are nevoie de jertfe de sânge, care să ispăşească păcatele oamenilor, Coranul nu este unitar în intensitatea pe care Biblia o pune pe sfinţenia lui Dumnezeu şi cererea Sa de jertfe.

B. Ca şi creştin mi se pare incredibil că adjectivul “sfânt” (quddus) nu apare folosit cu referire la Dumnezeu decât de două ori în Coran. Recomand citirea celei de-a treia cărţi a lui Moise din inima Torei. Aceasta este baza pentru înţelegerea creştină a ispăşirii. Guthrie explică necesitatea ispăşirii astfel:

Scumpă Dragoste

Dacă Dumnezeu totuşi ne iubeşte şi ne iartă, atunci de ce ete nevoie de ispăşire? De ce a trebuit să moară Isus ca să ne împace cu Dumnezeu? De ce n-a spus Dumnezeu pur şi simplu: “Vă iert” şi s-o lase aşa?

Putem primi o bănuială a răspunsului printr-o analogie din relaţiile umane. Presupuneţi că am făcut ceva prin care am pus în joc o prietenie şi am rănit un prieten. Şi presupuneţi că mă duc la el să-i spun cât de rău îmi pare şi cât mi-aş dori să pot repara purtarea mea nepotrivită, şi el îmi spune: “Totul în ordine. Nu face nimic. Nu te mai gândi!” M-a iertat el? Ce a spus el în realitate este de fapt: ”Nu însemni atât de mult pentru mine, încât să mă supere vreun lucru pe care-l spui ori faci. Nu eşti pentru mine aşa de important.” Mă lasă singur cu chinurile conştiintei mele şi refuză să mă ajute să trec peste ele şi să pot face un nou început (relaţie de prietenie) cu el.

Trecerea cu vederea şi acceptarea de suprafaţă nu sunt iertare şi dragoste, ci expresia indiferenţei şi uneori a duşmăniei. Dragostea adevărată şi iertarea înseamnă că celălalt este atât de strâns în inima mea, încât pot fi rănit, că mă transpun în situaţia lui şi îi împărtăşesc vina, ca şi cum aceasta ar fi a mea. Adevărata dragoste şi iertare sunt scumpe – nu în sensul că cel devenit vinovat ar trebui s-o stoarcă de la cel căruia i-a făcut nedreptate, ci în sensul că cel care a fost rănit şi dezamăgit se întoarce plin de dragoste către cel vinovat şi împărtăşeşte durerea acestuia.

De ce a trebuit să moară Isus? Pentru că însemnăm prea mult pentru Dumnezeu ca El să ne adreseze un uşuratic “Nu-i nimic”. Fiindcă cuvintele nu erau suficiente, a fost necesar ca Dumnezeu să acţioneze, pentru a dovedi că dragostea şi iertarea sa sunt autentice. Fiindcă Dumnezeu a vrut să ne stea aproape în singurătatea şi înstrăinarea pe care le aducem peste noi când ne separăm de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni. Fiindcă singurătatea, înstrăinarea şi vina noastră sunt depăşite tocmai atunci când Dumnezeu se aşează de partea noastră. Prin Cruce Dumnezeu ne spune: “Da, este adevărat, m-ai rănit şi mâhnit, dar te iubesc cu toate acestea. De aceea vreau să fac vina ta şi consecvenţele ei să fie ale mele proprii. Vreau să sufăr cu tine, pentru tine, pentru ca relaţia noastră să fie repusă în ordine” [19]

Legendă / Bibliografie
[1] Shabbir Akhtar, A Faith For All Seasons, Chicago, Ivan R. Dee Publisher, 1990, S. 182
[2] Noi l-am creat pe om şi Noi ştim ce-i şopteşte sufletul său, căci Noi suntem mai aproape de el decât vâna gâtului (Coran-Sura Qaf 50:16). (Pe tema “Apropiere” mai fac referire la următoarele pasaje din Coran: Sura 2:186, Sura 34:50, Sura 56:85, Sura 57:4).
Şi dacă te vor întreba robii Mei despre Mine, [spune-le] Eu sunt aproape, răspund rugii celor care Mă cheamă, atunci când Mă cheamă, dar şi ei să-Mi răspundă şi să creadă în Mine. Poate că ei vor fi bine călăuziţi! (Sura 2:186)
Spune: “Eu dacă rătăcesc, rătăcesc spre pierderea mea însumi, iar dacă sunt călăuzit, aceasta este prin ceea ce Allah îmi revelează mie, fiindcă El este Cel care Aude [şi] este Apropiat [Sami’, Qarib]”. (Sura 34:50)
Fiind Noi mai aproape de el decât voi, însă nu Ne veţi zări. (Sura 56:85)
El este Cel care a creat cerurile şi pământul în şase zile şi pe urmă s-a aşezat pe Tron. El ştie ce intră în pământ şi ce iese din el, ce coboară din cer şi ce se înalţă la el; El este cu voi, oriunde v-aţi afla. Şi Allah vede bine ceea ce faceţi. (Sura 57:4)
[3] Akhtar, op. cit., p. 129.
[4] idem, pag. 180
[5] Kenneth Cragg, The Call of the Minaret, 2nd edition, New York, Orbis Books, 1992, S. 35
[6] “Apoi în pustiu, ai văzut ca Domnul Dumnezeul tau te-a purtat cum poarta un om pe fiul sau, pe tot drumul pe care l-ati facut pana la sosirea voastra in locul acesta.” (Deuteronom 1:31).
1. „Când era tânăr Israel, îl iubeam şi am chemat pe fiul Meu din Egipt.
2. Dar cu cât prorocii îi chemau, cu atât ei se depărtau: au adus jertfe Baalilor şi tămâie chipurilor idoleşti.
3. Şi totuşi Eu am învăţat pe Efraim să meargă şi l-am ridicat în braţe; dar n-au văzut că Eu îi vindecam.
4. I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste, am fost pentru ei ca cel ce le ridică jugul de langă gură. M-am aplecat spre ei şi le-am dat de mâncare. (Osea 11:1-4).
[7] El Îşi va paşte turma ca un păstor, va lua mieii in braţe, îi va duce la sânul Lui şi va calăuzi blând oile care alăptează. (Isaia 40:11).
[8] 1. El zice: „Când se desparte un bărbat de nevasta sa, pe care o părăseşte, şi ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce barbatul acesta la ea? N-ar fi chiar şi tara aceea spurcată? Şi tu ai curvit cu mulţi ibovnici, si să te întorci iarăşi la Mine? – zice Domnul.
12. Du-te de strigă aceste cuvinte spre miazănoapte şi zi: „Întoarce-te, necredincioasă Israel, zice Domnul. Nu voi arunca o privire întunecoasă împotriva voastră, căci sunt milostiv, zice Domnul, şi nu ţin mânie pe vecie.
14. Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, zice Domnul; căci Eu sunt Stăpânul vostru, Eu vă voi lua, pe unul dintr-o cetate, pe doi dintr-o familie, şi vă voi aduce înapoi în Sion.
(Ieremia 3:1, 12, 14).
[9] Claus Westermann, Genesis 1-11, A Commentary, Minneapolis, Augsburg Publishing House, 1984, S. 407
[10] Walter Brueggemann, A Shape for Old Testament Theology, in: The Flowering of Old Testament Theology, hrsg. von Ollenburger, Martens, Hasel, Winoma Lake, Eisenbrauns, 1992, S. 418
[11] Abraham Heschel, The Prophets, New York, The Jewish Publication Society of America, 1962, S. 48 f.
[12] Terrence Fretheim, The Suffering of God, Philadelphia, Fortress Press, 1984, S. 120
[13] idem, pag. 116
[14] Fadlou Shehadi, Ghazali’s Unique Unknowable God, Leiden, E. J. Brill, 1964, S. 37. „arifin“ - „Ştiutorii/ Cunoscătorii“ – este folosit de mistici în sensul de “gnostici”. (The `arifin, literally “the knowers”, used by mystics in the sense of “gnostics”.)
[15] idem, pag. 21 f. la pag. 48 el constată de asemnea: „Astfel agnosticismul nelimitat al lui Ghazali este o urmare cu totul logică a atitudinii încăpăţânate cu privire la caracterul de altă natură al lui Dumnezeu.“
[16] al-Faruqi, Christian Mission and Islamic Da’wah: Proceedings of the Chambésy Dialogue Consultation [abgehalten 1976 in Chambésy, Schweiz], (Leicester: The Islamic Foundation, 1982), pag. 47 - 48.
[17] Akhtar, op. cit., pp. 180-181.
[18] Cragg, op. cit., p. 36-37.
[19] Guthrie, Christian Doctrine, Revised Edition, Westminster/John Knox Press, 1994, p. 260
CH – B
Traducere din limba engleză. Articolul original poate fi citit aici:
http://answering-islam.org

Astazi, creştinii sunt tot mai mult atacaţi de doctrina Islamistă, în acest articol vom privi la originea Religiei Islamice din mai multe puncte de vedere. Iar în final vom face toţi împreună o concluzie.

Originea Islamului: Istorie

Religia Islamică, este cea mai tânară printre marele religii ale lumii. Cea mai tânără însă nicidecum cea mai mică. Astăzi este considerată ca cea mai rapid raspindită relgie din lume. Muhamed (circa 570-632 D.H) introduce islamul în anul 610 d.H., după ce ar fi avut o descoperire din partea lui Dumnezeu prin Îngerul Gavril. Muhamed a dictat Coranul, cartea pe care musulmanii o cred a fi sfântă, avînd cuvite perfecte din partea lui Alah.

“Istoria demonstrează faptul că înainte de Muhamed, arabii fiind pagîni se inchinau la 360 de dumnezei. Cîte unui dumnezeu la fiecare zi din an. Iar dumnezeul AL-Ilah era cel mai mare dintre toţi aceşti dumnezei. (Islam: Muhammad and His Religion, Arthur Jeffery, 1958, p 85)”

Aşa cum vedem în alt articol, idolul şef AL-Ilah este si numele din care derivează astăzi numele de Allah.

“Înainte de Islam, religia lumii Arabe se închina la o mulţime de duhuri, numite jinn. Allah era unul din mulţii dumnezeii, cărora li se slujea in Mecca. Dar dupa aceea Muhamed a început sa înveţe oamenii ca Allah, este Singurul Dumnezeu. Dumnezeu căruia I se inchină atît Iudeii cît şi Creştinii”. (A Short History of Philosophy, Robert C. Solomon, p. 130).

Orginea Islamului: Islam

Originea Islamului, aşa cum o relatează mai multe surse, arată că îşi are începutul legat de proorocul Muhamed, adică în secolul 7. Părerea musulmanilor, însă, este alta. Ei cred că islamul a început mult înainte de naşterea lui Muhamed şi că proorocul Muhamed este ultimul şi cel mai distins dintre proorocii recunoscuţi de musulmani. Coranul a fost dictat de Muahamed, dar potrivit lui, religia Islamică nu a început odată cu el. Ei spun că Adam a fost primul om şi primul musulman pe pamînt, şi însuşi Domnul Isus a fost musulman care se ruga de 5 ori pe zi. Coranul mărturiseşte despre sine că a fost “dat de Dumnezeu” prin îngerul Gavril proorocului Muhamed, pentru ca să confimre Scripturile de mai înainte, sau Scripturile precedente.

“Spune: “Cine este duşman lui Gavriil? El l-a pogorât (Coranul) în inima ta, cu îngăduinţa lui Allah, adeverind ceea ce se află dinaintea lui, ca îndreptare şi bună vestire pentru credincioşi” (Sura 2:97).
(traducere Liga Islamică)
“Spune, oricine se împotriveşte lui Gavril, să ştie că el a adus aceasta (Coranul) în inima ta, după voia lui Dumnezeu, ca să confirme scripturile precedente şi să aducă vestea bună şi călăuzire pentru credincioşi” (Sura 2:97).
(traducrerea din limba engleză)

Orgininea Islamului: Scripturile Precedente

Musulmanii cred în 4 cărţi venite de la Dumnezeu şi anume:
- Tora (Primele 5 cărţi ale V.Testament scrise de Moise),
- Pasalmii lui David (Zaburi Doud) ,
- Noul Testament (Ingil) şi
- Coranul.
Când Coranul spune că a venit să confirme cele scrise în Scripturile precedente, el se referă la Tora, Psalmi şi N.Testament. Coranul marturiseşte că aceste cărţi au venit de la Dumnezeu. Nu numai că le acceptă, dar spune:

Iar dacă tu ai îndoială asupra celor pe care ţi le-am trimis,
atunci întreabă-i pe cei care au citit Cartea revelată
mai înainte de tine. Ţi-a venit Adevãrul de la Domnul tãu!
Aşadar, nu fi printre cei care au îndoieli!
(traducere Liga Islamică)
“dacă stai la îndoială cu privire la ceea ce ţi-am trimis (adică Coranul) Noi, intreabă pe cei ce au citit Scripturile precedente (Tora, Psalmii si Noul Testament), înaintea ta. Doar a venit la tine adevărul de la Domnul tău, deci să nu fii indoielnic” (Sura 10:94)
(traducere din limba engleză)

Dar aici se încep toate neânţelegerile şi problemele. Toate aceste probleme ţin nemărginit de persoana şi Dumnezeirea Domnului Isus Hristos, Mesia. Coranul vine în contradicţie cu ceea ce este scris în Tora, Psalmi şi N. Testament. De exemplu, el contrazice răstignirea Domnului Isus (Sura 4:157-158), pe cînd toate cele 4 Evangheliii şi întreg Noul Testament, Tora şi Psalmii, îl prezintă pe Domnul Isus Hristos ca răstignit şi înviat. (Genesa 3:15, Isaia 53, Psalmul 22, Mat 27:33-36, Marcu 15:24-25, Luca 23:33, Ioan 19:17-18 etc.)

În Biblie nu găsim nici o singură referinţă la Muhamed, totuşi musulmanii susţin că însuşi Domnul Isus a profeţit venirea lui Muhamed pe acest pamînt.

O altă contradicţie şi neînţelegere este între musulmani şi Evrei. Potrivit Cuvîntului Lui Dumnezeu, Biblia, Dumnezeu a făcut un legamînt cu Avraam şi seminţia lui după el, Isaac fiind urmaşul făgăduinţei, născut din soţia lui Avraam, Sara (Genesa 15). Când Avraam a primit făgăduinţa aceasta din partea lui Dumnezeu, avea 75 de ani şi încă nu avea copii. Sara, soţia sa, era stearpă. Ca să mai ai copii la o aşa vârstă înaintată, trebuia să se întâmple un miracol. Sara, a hotărît să-l ajute pe Dumnezeu în împlinirea făgăduinţei Lui, propunîndu-i lui Avraam să intre la roaba sa egipteancă, Agar. Şi aceasta să le nască copilul fagaduintei.

“Avram a ascultat cele spuse de Sara. 3 Atunci Sara, nevasta lui Avram, a luat pe Egipteanca Agar, roaba ei, şi a dat-o de nevastă bărbatului său Avram, 4 El a intrat la Agar, şi ea a rămas însărcinată… Agar a născut lui Avram un fiu; şi Avram a pus fiului, pe care i l-a născut Agar, numele Ismael. 16 Avram era de optzeci şi şase de ani, când i-a născut Agar pe Ismael” (Genesa 16:2-4, 15-16).

Totuşi nu Ismael era copilul pe care îl promisese Domnul lui Avraam. Dumnezeu i-a promis lui Avraam că îi va da un fiu din soţia lui, Sara, şi numele lui va fi Isaac. (Genesa 17-18). Dumnezeu a împlinit promisiunea Sa şi Sara i-a născut pe Isaac lui Avraam. El a fost fiul făgăduit de Dumnezeu de la început. (Genesa 21:1-3) Mai tîrziu lui Isaac i s-a născut Iacov, iar lui Iacov i s-au născut 12 fii care formează cele 12 seminţii ale poporului Israel prin care s-a născut Mîntuitorul, Mesia Isus Hristos. Însă Coranul spune că nu Isaac, ci Ismael este copilul făgaduinţei dat de Dumnezeu lui Avraam. (Sura 19:54, Sura 37:83-109 comparaţi cu Genesa 12:1-19). Iar legamântul şi fagăduinţele lui Dumnezeu au fost date lui Ismael şi nu lui Isaac. Muhamed este descendent din Ismael şi de aceea a încercat să convingă pe toţi urmaşii săi că Ismael este copilul făgăduinţei, dat de Dumnezeu lui Avraam, şi că arabii, dar nu Evreii sunt poporul ales al lui Dumnzeu. De aceea au şi existat multe războaie între Israeliţi si vecinii săi Arabi, in anul 1948-49, apoi 1956, în 1967, în 1973-74 şi în 1982. Faptul că Israel rămîne pînă azi în picioare, este o minune şi o puternica mărturie ca ei sunt poporul cu care Dumnezeu a făcut legămînt, urmaşii lui Avraam, Isaac şi Iacov.

Concluzii:  Am văzut, pe scurt, că istoria Islamului începe odată cu Muhamed, în secolul 7. Profetul Muhamed a dictat Coranul crezînd că este “primit din partea lui Dumnezeu” prin îngerul Gavril. Coranul, potrivit cu cele scrise în el, ar fi trebuit să confirme cele scrise în Biblie, Scripturile prcedente. Dar aici intervine mare dilemă. Coranul în cele mai multe privinţe se contrazice total cu doctrina Bibliei. Şi atunci, ce să mai credem? Avem două opţiuni. Prima: să credem că Cuvîntul Lui Dumnezeu, Biblia, este Adevărul absolut, complet şi fără greşeală. Iar Coranul şi religia Islamică nu sunt decât o tentativă din partea diavolului asupra cuvîntului Lui Dumnezeu, pentru a duce în eroare pe oameni.

“Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.” (1Ioan 2:22)

A doua opţiune: să credem că Coranul este cartea adevarată, iar Biblia nu este Cuvîntul lui Dumnezeu. Musulmanii nu pot explica de ce Coranul nu confirma cele scrise in Biblie. Cei mai mulţi din ei preferă să spună: “Adevărata Biblie a fost pierdută în timp”. Unii mai zic: “Biblia a fost schimbată de către preoţii Iudei din acele timpuri”. Ambele cazuri sunt minciuni, pentru că nici unii din ei nu au dovezi clare pentru a confirma spusele lor. În schimb, sunt foarte multe dovezi care confirmă contrariul(voi prezenta în alt articol), şi anume că Biblia este Cuvîntul Lui Dumnezeu, complet, desăvîrşit, lăsat pentru noi, oamenii.
Oare poate Dumnezeu să mintă? Bineînţeles că NU. Atunci Dumnezeu care nu minte şi care ne-a repetat de nenumarate ori, in Tora, Psalmi si Noul Testament că Isus Hristos, nu a fost doar un simplu om, sau un simplu prooroc, ci El este Fiul Lui Dumnezeu, chipul Dumnezeului nevăzut (Epislola către Coloseni 1:15), El este Dumnezeu din Dumnezeu şi însăşi Dumnezeu îl numeşte pe Isus, Dumnezeu. (Epistola către Evrei 1:8). Oare poate Dumnezeu să vină dupa aceia cu o altă carte pe nume “Coran” şi să spună: “Îmi pare foarte rău, dar în primele trei cărţi venite de la mine, am cam greşit Eu şi v-am minţit, acum în ultima carte vă spun şi vă adeveresc ca Isus nu este Dumnezeu”. Oare poate fi aşa? Bineînţeles că nu. Sună amuzant nu?! Ultimele cuvinte pe care Dumnezeu ni le-a lasat pe paginile Sfintei Scripturi spun urmatoarele:

“Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. 19 Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărtii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui dela pomul vieţii şi din cetatea sfîntă, scrise în cartea aceasta.“ 20 Cel ce adevereste aceste lucruri, zice: ,,Da, Eu vin curînd.“ Amin! Vino, Doamne Isuse! 21 Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin”. (Apocalipsa 22:18-21)

Tot ce a avut Dumnezeu să ne spună, este scris pe paginile Sfintei Scripturi, Biblia. Cuvîntul lui Dumnezeu este absolut şi complet, neavând nevoie de o altă carte ca să-l mai completeze. De aceea şi apostolul Pavel a scris:

“8 Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! 9 Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” (Galateni 1:8-9)

Oare este Dumnezeul Coranului acelasi cu Dumnezeul Bibliei? Oare Dumnezeu în care credem noi, creştinii, este acelaşi cu dumnezeul în care cred musulmanii? Revin-o pe acest portal şi vom găsi răspuns la aceaste întrebări.

Sursa: Moldova Creştină
http://www.moldovacrestina.net/opinii/originea-islamului-3-puncte-de-vedere/

Atunci când poartă o dezbatere referitor la Biblie, musulmanii încearcă să scoată în evidenţă faptul că textele manuscriselor Biblice existente astăzi nu sunt identice. Acest lucru este normal atunci când vorbim despre un text copiat (transcris) de mână. Pentru a verifica acest lucru, încercaţi să transcrieţi 20 de pagini dintr-o carte şi după, rugaţi un prieten să vă corecteze. Câte greşeli va găsi? Din punct de vedere omenesc, este aproape imposibil să facem o transcriere fără nicio greşeală.
Privind la studiile făcute de creştini, musulmanii au oarecum un „avantaj”. Creştinii au dezbătut aceste manuscrise (Biblice) în reviste ştiinţifice şi monografii, musulmanii nefăcând acest lucru pentru manuscrisele Coranice de care dispunem astăzi.

Pe de altă parte, este bine cunoscut faptul că musulmanii au o propagandă de negare a existenţei mai multor variante (textuale) în Coran, Coranul păstrându-şi textul original în cele mai mici detalii, literă cu literă şi că acest lucru a fost făcut chiar de la început. Musulmanii educaţi ştiu că acest lucru nu este adevărat, dar musulmanul de rând este făcut să credă această afirmaţie în mod eronat.

Întrebarea pe care o adresăm este: de ce unele dintre cele mai vechi manuscrise nu sunt fotografiate şi apoi puse la dispoziţia publicului larg şi a oamenilor de ştiinţă? De ce manuscrisul de la Topkapi din Istanbul, manuscrisul din Taşkent şi cele două manuscrise din Cairo şi Damasc nu sunt făcute publice? Acestea nu sunt manuscrise Uthmanic’e aşa cum unii cred, dar ele sunt manuscrise destul de vechi. Publicarea împreună într-un format ar face mai uşoară compararea acestora, sau chiar mai bine, enumerând toate diferenţele dintre texte, aşa cum acest lucru este făcut pentru ediţiile critice ale textului Bibliei.

Până când învăţaţii musulmani nu vor deveni sinceri, serioşi şi nu vor face o investigaţie critică a manuscriselor Coranice vechi, nu ne ramâne decât să luăm de bun ce avem. Nelăsând accesul liber la manuscrisele Coranice, ba chiar făcând accesul dificil, nu putem fi siguri de afirmaţiile referitoare la păstrarea textului Coranic în varianta originală.

Traducere din limba Engleză www.answering-islam.org

1. Istoria Islamului
2. Ce este Islamul?
3. Despre Coran, şi despre învăţăturile şi practicile islamice
4. Diferenţele majore între creştinism şi Islamism

1 ISTORIA ISLAMULUI

Islamismul, credinţa musulmanilor constituie o tendinţa dominantă în vieţile multor popoare din Orientul Mijlociu, vestul Asiei si nordul Africii. Impactul acestei credinţe asupra lumii este deosebit de mare. În lumea zilelor noastre, Islamismul este religia care înregistrează o rapidă creştere.

Oricât ar fi de popular şi oricât de repede s-ar răspândi Islamul, aşa cum vom vedea, el nu este de la Dumnezeu şi nu are o origine divină, în ciuda patimii cu care unii ar vrea să-l apere!

In analizarea mişcărilor religioase studierea trecutului istoric este aproape fără excepţie, revelatoare.

După cum se ştie istoria de început a Islamului a gravitat în jurul unui singur personaj central: ,,Mahomed”.

Islamismul este cea mai tânăra dintre religiile majore ale lumii, atât de orientata către misiune, încât a egalat aproape creştinismul în ceea ce priveşte numărul convertiţilor din Africa. Cuvântul Islam, în adevărata lui esenţă, înseamnă ,,supunere fata de Dumnezeu”; prin urmare, un musulman (un urmaş al islamului) ar trebui sa fie o persoana supusa lui Dumnezeu.

Astăzi, musulmanii reprezintă 17 % din populaţia lumii, însemnând aproape una din cinci persoane de pe faţa pământului. Există 44 de ţări musulmane în întreaga lume.

a) Viaţa lui Mahomed, fondatorul Islamului

În anul 570 sau 571 e.n. la 20 aprilie s-a născut Mahomed în oraşul Mecca din Arabia. Bineînţeles că naşterea sa nu a fost scutită de legendă. Dar să trecem în revistă câteva evenimente importante reale. Tatăl său a murit înainte de a se naşte el. Deşi rămase-se în sărăcie după moartea Tatălui său, având doar 5 cămile şi o roabă, totuşi a fost crescut în felul orăşenilor fruntaşi. Însă din fragedă tinereţe suferea de afecţiuni nervoase, ceea ce pe timpul acela se credea că sunt posesii demonice. La vârsta de 6 ani îi muri maică-sa şi fu crescut de bunicul său Abd El-Mottalib, timp de doi ani, apoi şi acesta muri, iar băiatul fu încredinţat unchiului Abu Tâlib. La vârsta de 25 de ani, Mahomed a intrat în slujbă la o văduvă bogată şi nobilă, în vârsta de 40 de ani numita Khadijah (sau, Kadidja). Apoi a început să întreprindă pentru ea călătorii comerciale, ca vizitiu de cămile. Apoi se căsători cu ea, cu toate că între ei era o diferenţă de 15 ani, au avut 2 băieţi şi 4 fete, însă băieţii au murit de timpuriu, dintre copii a trait (Fatima). Petrecându-şi majoritatea timpului în meditaţii solitare, profetul a început sa aibă viziuni tulburătoare. Timp de 22 de ani, încurajat de sotia lui, el a predicat pe străzile şi în pieţele din Meca împotriva idolatriei şi imoralităţii arabilor. Întâmpinând multa opoziţie, a fost forţat sa fuga la Yatrib (Medina), un oraş convenabil lui, iar aceasta fuga (hegira), a marcat începutul islamismului. La scurt timp după hegira, arabii din Meca au început războiul împotriva lui Mahomed şi a adepţilor săi, lupta terminându-se în favoarea islamiştilor. Mohamed a unit triburile într-o armata puternica pentru a cuceri lumea pentru Alah însă a murit în 632, slăbind astfel credinţa discipolilor săi.

Mahomed era de statură mijlocie, dar impunătoare, păr negru puţin creţ, ochii negri, şi nasul în forma ciocului, avea umeri largi şi piept puternic, însă avea o constituţie nervoasă, având afecţiuni epileptice, sau mai bine zis isterice, îmbinate cu halucinaţii, temperamentul său era înclinat spre melancolie, totuşi era amabil, elocvent şi cu mare popularitate.

Norman Anderson ne spune despre viata sa următoarele:

“Exista dovezi dintr-o tradiţie care cu greu pot fi născocite şi care ne spun că Mahomed a suferit de tânăr, crize de nervi. Cu toate acestea, maturul Mahomed a dat semne de profunda dispoziţie religioasă. El se retrăgea în peşteri pentru izolare si meditare. Practica frecvent postitul şi era înclinat la visare. Profund nemulţumit de politeismul şi de crudele superstiţii ale oraşului sau natal Mecca, el pare să fi devenit foarte convins de existenta şi transcendenta unui singur Dumnezeu adevărat. Cat de mult din aceasta convingere el a datorat-o Creştinismului şi Iudaismului, pare imposibil de determinat.Mahomed n-a cunoscut Sfânta Scriptură, ci auziseră de la evrei şi de la creştini, diferite istorii şi fabule, totuşi în sufletul lui a prins contur existenţa şi închinarea la un singur Dumnezeu, la un unic Creator al lumii, precum şi unele învăţături profetice despre înviere şi judecata de apoi, toate aceste concepte au prins rădăcini şi datorită unor rude de a lui care fiind sătule de corupţia poporului şi fiind sătuli de politeism şi dorind monoteismul.

b) Chemarea

Aşadar la vârsta maturităţii sale, concepţiile lui Mahomed s-au schimbat. El a ajuns sa creadă intr-un singur Dumnezeu, Allah, având astfel o credinţă monoteista. El a respins politeismul idolatru al celor din jurul sau. Pe la vârsta de 40 de ani, de acum religiosul Mahomed, a avut prima sa viziune. Aceste revelaţii constituie conţinutul celor relatate in Koran.

Astfel Mahomed se retrăgea singur în munţi şi stătea acolo pe gânduri cu privire ceea ce să creadă.

În anul al 40 al vieţii sale, în anul 610 e.n. în luna Ramadân, i se arată deodată Arhanghelul Gabriel şi strigă la el: ,,citeşte”, el răspunzând că nu poate citi îl provocă pe înger să citească şi astfel primi prima revelaţie care apare în primele cinci versuri ale surei (capitolul) 96, din Coran. După aproape trei ani Mahomed dorind să se sinucidă, Gabriel i se arată din nou iar mai târziu primi alte versuri prin inspiraţie.

La început Mahomed a fost nesigur de sursa acestor viziuni; daca ele erau divine sau demonice. Însă, soţia lui, Kadidja, l-a încurajat să creadă că acestea proveneau de la Dumnezeu. Mai târziu, ea a devenit primul lui convertit. Totuşi cel mai important convertit din rândul primilor adepţi ai săi a fost un comerciant bogat numit Abu Bakr, care în cele din urma a devenit şi unul din succesorii lui.

După ce a început să răspândească ideea că este profetul şi cel ales de Dumnezeu să restabilească religia lui Avraam, însă la început a avut puţini aderenţi chiar dintre rudele şi cunoştinţele sale, însă câştigă doi aderenţi de seamă, persoane de vază din oraşul Mekka, aceştia mai târziu au devenit califi după el. Ceilalţi aderenţi erau mai mult sclavi.

c) Revelaţiile lui Mahomed

În”The Cambridge History of Islam” se comentează privitor la revelaţiile lui Mahomed:

“In cursul viziunilor sau la scurt timp după acestea, Mahomed a început să primească “mesaje” sau “revelaţii” de la Dumnezeu. Câteodată i se părea ca a auzit cuvinte ce i-au fost adresate lui, însă de regula el părea să le “fi descoperit pur si simplu, în inima lui”. Oricare ar fi fost “maniera” exacta a revelaţiei, şi mai multe “maniere” au fost enumerate de cărturarii musulmani, ceea ce contează este că mesajul nu a fost produsul minţii conştiente a lui Mahomed. El a crezut ca putea cu uşurinţă să facă deosebirea dintre propria sa gândire şi aceste revelaţii.”

Mesajele care astfel i-au parvenit lui Mahomed şi care depăşeau mintea lui conştientă, erau la început destul de scurte şi alcătuiau scurte versete încheiate de o rima obişnuită sau de o asonantă. Ele erau memorate de către Mahomed şi de către adepţii săi şi recitate ca parte a închinării comune. Mahomed a continuat sa primească mesaje la intervale de timp până la moartea lui.

În ultimii săi ani, revelaţiile începuseră sa fie mai lungi, sa aibă versete mult mai lungi şi sa se adreseze treburilor comunităţii de musulmani din Medina. Toate, sau cel puţin multe din revelaţii, au fost probabil scrise în timpul vieţii lui Mahomed, de către scribii lui.

Aceste viziuni au marcat începutul chemării profetice a lui Mahomed de către Allah. Mahomed a primit aceste viziuni în timpul următorilor douăzeci si doi de ani pana la moartea sa din anul 632 e.n.

d) Hijira - Fuga din Mecca la Medina

Noua credinţă a avut parte de împotrivire în oraşul natal al lui Mahomed, Mecca. Datorita respingerii sale din Mecca si ostracismului vederilor sale, Mahomed si adepţii săi s-au retras in oraşul cunoscut sub numele de Medina care înseamnă, “Oraşul /Cetatea Profetului”, noua denumire data vechiului oraş, Yatrib.

“Hijira” care înseamnă “fuga”, marchează punctul de cotitura din Islam. Toate calendarele islamice marchează aceasta data de 16 iulie, anul 622 e.n. ca fiind începutul lor. Astfel, anul 630 după Hristos, ajunge sa fie anul 8 după Hijira (”in anul al optulea al Hijirei”).

In primii săi ani din Medina, Mahomed simpatiza atât cu iudeii cât şi cu creştinii, insa ei i-au respins atât învăţaturile cât şi persoana lui. Din cauza acestei respingeri, Mahomed a schimbat centrul de închinare al Islamului de la Ierusalim la Mecca, unde faimoasa piatra neagra Kaaba a fost înălţată. Mahomed a denunţat toţi idolii care înconjurau Kaaba si a declarat-o un templu pentru singurul Dumnezeu adevărat, Allah.

Cu atenţia sa îndreptată spre Mecca, Mahomed şi-a dat seama ca trebuie să se întoarcă curând acasă. În cele din urma, profetul izgonit s-a întors în triumf, cucerind cetatea.

Acum Mahomed îşi asigurase în Arabia, ascensiunea politica şi profetica. Oponenţii activi din jurul sau au fost trecuţi prin sabie, iar triburile îndepărtate au fost invitate, sub ameninţare, să-şi trimită delegaţi care să le comunice supunerea. Înainte de subita sa moarte pe data de 8 iunie 632, el ştia că era aproape de îndeplinirea intenţiilor lui ambiţioase: unirea tuturor triburilor arabe intr-o teocraţie guvernată după voia lui Allah.

În perioada dintre întoarcerea sa la Mecca şi moartea sa, Mahomed a propagat Islamul cu un mare zel. În urma militantismului sau şi al adepţilor săi apropiaţi, noua credinţă s-a răspândit cu mare repeziciune în întreaga regiune a Orientului.

Când Mahomed a murit, el nu şi-a exprimat conducătorilor Islamului dorinţa de a numi succesori. Lucrul acesta a rezultat în izbucnirea unei lupte pentru putere între diferitele facţiuni care credeau ca propriile metode de a stabili un succesor erau mai bune decât ale rivalilor lor. Principala neînţelegere a apărut între cei ce susţineau că numai din rândurile conductorilor islamici trebuia sa fie ales un calif, şi între cei ce credeau că succesorul trebuia sa fie ereditar, adică Ali, ginerele lui Mahomed căsătorit cu singura lui fiica, Fatima.

Acesta a fost începutul fărâmiţării Islamului în toate sectele islamice pe care noi le cunoaştem în prezent.

2. CE ESTE ISLAMUL?

Islamul nu este un cult, ci este o mare religie a lumii, deosebit de diferita de Creştinism. Nu este un cult fiindcă un cult înseamnă un grup de oameni polarizaţi în jurul interpretării distincte a Bibliei de către un om sau de către o organizaţie, pe când Islamul pretinde o cu totul alta baza a apariţiei şi autorităţii lui. El este o alternativa spirituala fiindcă oferă oamenilor o alta revelaţie decât Scriptura - Koranul - şi o alta cale de mântuire, decât Isus Hristos - Mahomed. Fiindcă Isus Hristos a spus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; şi nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6), a spune oamenilor ca pot fi mântuiţi pe o alta cale înseamnă a le oferi o alternativa. Dar daca Isus este singura Cale de mântuire, prin urmare, nu exista o alta alternativa!

De aceea, Islamul este o mare religie a lumii care contestă bazele Creştinismului şi care şi-a început invazia, pe alocuri agresivă, a lumii. Moscheele răsar în multe zone “creştine”, iar daca trăiţi într-o tara creştină probabil ca v-aţi întrebat ce sunt aceste construcţii cu cupole rotunde din unele mari oraşe ale ţării d-voastră!

Din nefericire, cei mai mulţi creştini înţeleg foarte puţin învăţăturile Islamului şi le este teama sa-l împărtăşească pe Hristos musulmanilor. Sper că acest material vă va ajuta să vă pregătiţi să le vorbiţi musulmanilor pe care-i întâlniţi.

“Nu exista alt Dumnezeu în afara de Allah, iar Mahomed este profetul lui Allah” este marea Shahada, sau “mărturia de credinţă” pe care musulmanii credincioşi o proclama zilnic în toata lumea. Aceasta declaraţie de credinţă este ceea ce deosebeşte de fapt Islamul de celelalte religii ale lumii, Creştinismul, Iudaismul si Hinduismul. Islamul este una dintre cele patru mari religii ale lumii, pe lângă Creştinism, Iudaism si Hinduism.

În aceasta scurta evaluare /analiza a Islamismului vom defini cei mai importanţi termeni ai acestei religii.

3. Despre Coran, şi despre învăţăturile şi practicile islamice

a) Coranul: cuvântul Coran derivă din cuvântul ebraic: “surâ” care are sensul de: un rând dintr-o carte sau epistolă. O altă explicaţi este că Coran derivă din tulpina verbală kara’a şi înseamnă o pericopă sau mai multe pericope. Astfel Coran înseamnă întreaga colecţie a revelaţiilor lui Mahomed.

Stilul Coranului este felurit, conţinând poezie ritmată, totuşi domneşte o inconsecvenţă în rimă fiind mai mult o scriere retorică.

Coranul Coranul este compus din 114 surah (capitole), aranjate după lungimea lor, cele mai lungi în faţă, cu excepţia primului. Musulmanii cred ca Biblia creştinilor a fost coruptă şi de aceea nu poate fi crezută; de aceea, ei nu păstrează nici măcar o copie a Bibliei şi nici nu simt nevoia să aibă una, deoarece ,,Coranul acoperă totul şi nu are nevoie să i se mai adauge nimic”.

Coranul contrazice Biblia pentru că :

1. Susţine că Isus nu este Fiul lui Dumnezeu, deşi descrie naşterea din fecioara într-un pasaj similar celui din Luca 1 :26-28. Sura 3 :45-47 spune : « Isus… a fost doar un mesager al lui Alah ».

2. Spune ca Hristos nu a murit niciodată pe cruce. « Ei nu L-au ucis, nici nu L-au crucificat, dar lor li s-a părut aşa » (Sura 4 :157).

3. Sura 4 :111 declara ca omul trebuie să-şi rezolve singur problema păcatelor. Islamicii îşi câştigă mântuirea (salvarea) împlinind cei cinci stâlpi ai credinţei; daca nu reuşesc, este vina lor deoarece Coranul spune: “Oricine rătăceşte (greşeşte ţinta) poarta întreaga responsabilitate pentru rătăcirea sa” (Sura 10:109).

Coranul a fost adunat după moartea lui Mahomed, fiind adunate fragmente de scrieri, scrise pe hârtie, pe oase, pe bucăţi de mătase, pe frunze, pe pietre şi în memoria celor ce au auzit versurile lui Mahomed. Primi trei califi au adunat fragmentele cuvintelor lui Mahomed, în această muncă Zeid care a servit de scriitor profetului a adunat aceste fragmente, din care a ieşit Coranul, însă acesta nu reprezintă toată învăţătura lui Mahomed, căci unele din versuri s-au pierdut, unele fiind distruse de el însuşi.

Izvoarele Coranului sunt învăţăturile şi legendele parvenite din iudaism şi creştinism, însă cu excepţia Psalmului 37:29 citat în Coran în sura XXI, 105, nu există alte citate directe. Se face referire la unele personaje Biblice ca Avraam sau Gabriel care este considerat Duhul Sfânt, Mângâietorul.

Dar să vedem mai pe larg învăţăturile Islamului.

b) Învăţăturile Islamului: se bazează pe supunerea devotată faţă de Dumnezeu. Cartea de căpătâi este Coranul, ceea ce nu rezolvă Coranul ca doctrină, completează “Sunna”, sau tradiţia care de exemplu porunceşte circumcizia, care nu apare în Coran. Iar dacă ceva nu este aflat prin tradiţie, intră în vigoare: “Igjmâ” adică consensul comun al “Iamâmilor”, adică autorităţile cele mai înalte în teologia musulmană, iar ce nu rezolvă aceasta o rezolvă “Kiiâs”, hotărârea după precedente, după cazuri analoge.

Învăţătura fundamentală a Islamului este:

,,Nu este Dumnezeu afară de Dumnezeu (Allâhu – arabă) şi Mahomed este trimisul Său.”

La judecata de apoi, raiul va fi răsplata credincioşilor în Alah singurul Dumnezeu, şi în trimisul Său Mahomed, iar iadul va fi răsplata necredincioşilor.

Dumnezeu în Coran este unic, are 99 de atribute sau denumiri, este înconjurat de îngeri, care sunt fără păcat şi fără nevoi fizice, între ei sunt 4 Arhangheli: Gabriel, numit şi Duhul Sfânt; Michael îngerul păzitor al evreilor; Isfrâl (Rafael) care va suna la trâmbiţă la judecată; şi Asrael, îngerul morţii. Asupra Iadului domneşte îngerul Mâlik, iar la poarta raiului, Ridvân. Doi îngeri stau de-a dreapta şi de-a stânga fiecărui om pentru a consemna faptele lui. Dracul este numit: Ibâs sau Şeitân (Satan), la început fu un înger dar din cauză că nu s-a închinat la Adam care s-a căit, fu alungat din rai. Personaje importante omeneşti: Avraam prietenul lui Dumnezeu, Moise şi Isus profeţi cu putere de a face semne şi minuni, şi Mahomed profetul deplin. Ei neagă cu vehemenţă însăşi ideea de Fiu al lui Dumnezeu. De asemenea în Islamism este permisă poligamia, uşurinţa divorţului, sclavia, şi femeia este considerată o fiinţă inferioară.

Islamul are patru mari şcoli, şi două secte mari care perpetuează şi reprezintă cel mai bine învăţăturile lui Mahomed.

Cele şase doctrine islamice:

1. Dumnezeu. Exista un singur Dumnezeu si numele lui este Alah. El este atotvăzător, atotştiutor si atotputernic.

2. Îngerii. Îngerul şef este Gabriel, despre care se spune ca i-a apărut lui Mahomed. Exista de asemenea şi un înger căzut, numit {aitan (de la ebraicul Satan) împreuna cu discipoli lui numiţi ,,djinn” (demoni).

3. Scriptura. Musulmanii cred în câteva cărţi sfinte: în Tora (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament), în Zabur (Psalmii), în Ingil (Noul Testament, mai precis doar în cele patru evanghelii) şi în Coran.

4. Mahomed. Coranul enumera 28 de profeţi ai lui Alah, printre care Adam, Noe, Avraam, Moise, David, Iona si Isus. Pentru islamism, ultimul şi cel mai mare profet este Mahomed.

5. Sfârşitul. În “ziua din urma” morţii vor învia. Alah va fi judecător, oamenii vor merge în cer sau în iad. Cerul este locul plăcerilor senzuale. Iadul este pentru cei care s-au opus lui Alah şi profetului sau Mahomed.

Ce mai cred musulmanii ?

Un musulman va poate spune ca are un înger păzitor bun pe un umăr şi un alt înger păzitor rău, pe celălalt umăr. El crede că daca va ajunge în rai va fi judecat, iar daca faptele sale bune vor cântării mai mult decât cele rele, va intra într-un fel de purgatoriu şi după aceea în rai. Unele dintre principiile de credinţă ale islamului sunt similare cu cele creştine. Musulmanii cred într-un singur Dumnezeu, precum si în îngeri buni si îngeri rai. Ei cred de asemenea în prooroci; toţi musulmanii cred că a existat Adam si Eva, Moise, David, Avraam şi chiar Isus, dar cred ca proorocul lor este Mohamed, cel care le-a descoperit islamismul.

Conceptul unei religii imorale cu referire la creştinism este confirmat în mintea musulmanilor atunci când deschid televizorul şi vizionează programele “creştine” (care de fapt nu sunt creştine). Ei cred că “Dallas” si “Dinasty” sunt programe creştine, care exemplifica creştinismul.

Sărbătorile islamice sunt:

Ramadanul: Noiembrie 27 - Decembrie 26

Eid-ul-Fitr: Decembrie 27

Haijj: Februarie 25

Eid-ul-Adha: Martie 6

c) Un musulman are următoarele datorii în viaţă:

Cei cinci stâlpi ai credinţei:

Mărturisirea că nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeu (Alah) şi că Mahomed este trimisul (profetul) Său.

Rugăciunea care premergându-i spălarea, se împlineşte de cinci ori pe zi, cu faţa spre Mekka, şi constă din formule anumite, din citate din Coran, şi din închinări ale corpului. Aceste rugăciuni trebuie sa fie scurte, sa dureze în medie de 2 minute şi să fie spuse pe din afară.

Postul în luna Ramdân zilnic de la răsăritul soarelui până la apus cu abstinenţă totală de la mâncare şi băutură, pe care trebuie sa îl facă musulmanul pentru a intra în rai. Este diferit de postul creştin prin aceea că durează o luna de zile, şi se ţine de la răsăritul până la apusul soarelui (după care începe petrecerea!). În tot acest timp, musulmanului nu trebuie ăa îi intre nimic în stomac, solidarizându-se astfel cu săracii lumii. De asemenea, credinciosul nu trebuie sa comită nici un act imoral în timpul postului; în caz contrar, postul este fără rost.

Milostenia care este un bir din a patru-zecea parte a veniturilor putând fii plătit în bani sau în natură, majoritatea preferă să dea banii direct cerşetorilor de pe străzi.

Peregrinajul la Kaaba în luna Zul-Higjgja, pe care are să-l împlinească fiecare moslem (credincios) măcar o dată în viaţa sa.

Se pare ca exista o a şasea cerinţă, ,,jihadul”, care literal înseamnă “exercitarea forţei pentru Dumnezeu”. ,,Jihadul” poate fi realizat de către musulman prin scrierea unei cărţi despre islamism, prin mărturisirea credinţei fata de alţii, sau în mod fizic, prin lupta pentru cauza islamului. Singura siguranţă pe care o are musulmanul cu privire la soarta veşnică a sufletului este ,,moartea prin jihad”; numai astfel i se garantează ca va primi cheile raiului.

4. Diferenţele majore între creştinism şi Islamism sunt:

În Islamism omul ajunge la Dumnezeu şi să primească viaţa veşnică în rai (paradis) prin faptele lui, pe când în creştinism prin credinţă adică acceptarea harului lui Dumnezeu şi a jertfei lui Isus Cristos.

Islamul este lucrul omului pentru Dumnezeu şi pentru rai.

Credinţa creştină este lucrul lui Dumnezeu pentru om şi în om. Isaia 53:6 ne spune că: “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cada asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” Iar Efeseni 2:8, 9, se spune: “Căci prin har aţi fost mântuiţi prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni. “

Creştinii cred într-un Fiu al lui Dumnezeu singurul care are merite şi este Drept, şi prin care ne putem apropia de Dumnezeu (Ioan 14:6), în timp ce musulmanii negă acest lucru, ei se apropie de Dumnezeu prin meritele lor.

Musulmanii au un mormânt la Mekka conţinând trupul lui Mahomed întemeietorul Islamului, creştinii au un mormânt gol al lui Isus care este Învierea şi Viaţa (Ioan 11:25).

Viaţa lui Mahomed nu are la bază nici o profeţie, viaţa lui Isus că este Mesia are la bază zeci de profeţii ale Vechiului Testament.

Pe lângă faptul că naşterea lui Mahomed nu a fost profeţită cu mii de ani mai dinainte ca cea a lui Hristos, el nu s-a născut din fecioară, ca şi Hristos, nu s-a născut din poporul evreu, nu s-a născut sub Legea lui Moise şi în multe alte condiţii pe care trebuia să le împlinească trimisul lui Dumnezeu, condiţii sau profeţii pe care vreau să vi le enumăr, pe scurt.

Pentru o si mai mare detaliere a originii divine a lui Hristos priviţi la lista de mai jos, unde veţi vedea profeţia făcuta în Vechiul Testament şi apoi, împlinirea în Noul Testament.

În timp ce citeşti următorul tabel gândeşte-te la cine ar putea fi “trimisul lui Dumnezeu” Isus sau Mahomed?

Unii musulmani afirmă despre Isus că deşi a fost trimis de Dumnezeu, misiunea Lui pe pământ a fost doar pentru israeliţi. Mesajul său era doar pentru o singură comunitate. Musulmanii afirmă că slujirea Lui nu s-a extins dincolo de copiii lui Israel” (Zafrullah Khan, Eliberare de Cruce - Deliverance from the Cross, pag. 48). Pentru a-şi susţine punctul de vedere, ei fac referire la două dintre pasajele din Evanghelia lui Matei.

Odată când Isus îşi trimite ucenicii să vestească Împărăţia cerurilor, i-a sfătuit: “Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. (Matei 10:5-6)”. Cu o altă ocazie Isus ar fi zis unei femei Cananeence: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” (Matei 15:24).

Dacă misiunea lui Isus ar fi fost doar pentru poporul evreu, Isus nu ar fi poruncit ucenicilor următoarele: “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Ucenicii au înţeles că sunt trimişi să propovăduiască altor popoare (întregii lumi). Ucenicii nu au ezitat să facă acest lucru, ştiau că Evanghelia este: “Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului” (Romani 1:16).

Musulmanii sunt de acord că unul din principiile cele mai bune ale interpretării Coranului este să cauţi toate referinţele asupra subiectului şi apoi să formulezi concluzia finală. Atunci când musulmanii interpretează Biblia, de cele mai multe ori nu folosesc acelaşi mod de abordare. În mod intenţionat ignoră contextul specific al pasajului şi învăţătura generală a scripturii.

Un standard selectiv.
Dacă cineva doreşte să fie selectiv cu referinţele biblice ca să arate limitările misiunii de slujire a lui Isus, atunci, acel cineva trebuie să folosească în acelaşi mod, o selecţie a anumitor pasaje pentru a demonstra limitările lui Mohamed şi a mesajului pe care Coranul îl prezintă. Cineva ar putea cu uşurinţă selecta câteva pasaje din Coran, lăsând alte pasaje în afara selecţiei şi să afirme despre Coran că a fost DOAR ÎN ARABĂ ŞI PENTRU ARABI (Sura 43:3) şi că MOHAMED a fost un PROFET DOAR PENTRU ARABI (Sura 6:93; 42:7). Cu siguranţă pentru musulmani, o asemenea abordare nu este demnă de a fi luată in considerare. Cu toate astea musulmanii abordează Biblia cu o astfel de atitudine.

În alt loc Isus a zis: “Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc.” (Ioan 10:16). Unii musulmani afirmă că Isus s-a referit la cele 10 triburi pierdute ale lui Israel care aveau nevoie să le fie dus mesajul (lui Isus). O asemenea teorie nu are o bază scripturală. Dovada biblică nu sugerează că aceste triburi sunt “pierdute” în sensul în care musulmanii afirmă. De ex. când Ezra a facut o jertfă de vină Domnului pentru aceia care s-au întors din captivitate El a sacrificat 12 ţapi, una pentru fiecare din triburile lui Israel (Ezra 6:17, 8:35). Înainte de a fi dusă în exil, naţiunea Israelului a fost divizată în două împărăţii, dar Dumneuzeu spunea profeţilor Săi că aceste împărăţii se vor uni într-o zi şi vor trăi ca o singură naţiune (Ieremia 3:18; Osea 1:11).
Vedem împlinirea profeţiei in Vechiul Testament şi unirea Celor zece triburi (2 Cronici 11:14, 16; 15:9).

Găsim exemple în Noul Testament care ne confirmă faptul că evreii niciodată n-au considerat cele zece triburi ca fiind pierdute, cu toate ca numarul lor fusese micşorat.
Isus le-a zis ucenicilor săi că vor sta pe 12 tronuri ca să judece seminţiile lui Israel. Cum ar fi putut ucenicii să facă aceasta dacă nu au predicat Evanghelia şi celorlalte 10 seminţii? (Matei 19:28)
În mărturia sa în faţa împăratului Agrippa, Pavel a zis: “Şi a cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu, zi şi noapte. Pentru această nădejde împărate, sunt pârât eu de Iudei!” (Fapte 26:6-7).
Scrisoarea lui Iacov este adresată creştinilor evrei din cele 12 triburi ale lui Israel. Asta arată că biserica din Ierusalim ştia de existenţa fiecărui trib.
“Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: sănătate!” (Iacov 1:1)

Cuvântul “pierdut” în Evanghelie.
Ce a vrut să spună Isus când a folosit cuvântul “pierdut” referindu-se la “oaia pierdută a lui Israel”? În Matei 9:36 Isus descrie mulţimea care îl urma “hăituită şi fără ajutor, ca oaia fără păstor”.
Pierdut înseamnă a nu ştii direcţia de mers/pe ce drum s-o iei.
În Luca 19:10 Isus a zis vameşului Zacheu: “Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” În Evanghelii termenul “pierdut” includea/făcea referire şi la păcătoşi, vameşi, adulteri, cei marginalizaţi, leproşii şi toţi cei care erau orbi sau surzi spiritual.
Când Isus a zis femeii Canaanite că El a fost trimis “la oile pierdute ale lui Israel” El s-a referit la poporul Israel care trăia împrejur şi nu la unele triburi pierdute prin est. Mai mult de atât, când Isus şi-a sfătuit ucenicii să se ducă la “Oile pierdute” (Matei 10:6), ei nu s-au dus în această misiune preliminară in Siria, Persia sau India ca să predice presupuselor triburi pierdute (din Est). Mai degrabă ei s-au dus în satele şi oraşele din jurul lor şi apoi s-au întors să-i spună lui Isus despre dificultăţile şi succesele pe care le-au avut.

Nu doar evreii au fost binecuvântaţi prin Isus, ci şi mulţi alţii din alte popoare. Dumnezeu i-a promis lui Avraam că El va binecuvânta toate naţiunile prin el (Geneza 18:18). Aceasta a fost promisiunea la care Isus face referire în Ioan 10:16 când zice: “Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.”
Putem acum vedea cum într-adevăr aceste cuvinte “care nu sunt din staulul acesta” se referă la ne-evrei, adică alte neamuri.

Când Isus a zis ucenicilor săi: “Nu mergeţi printre cei dintre neamuri şi să nu intraţi în niciun oras al samaritenilor”, El ştia că aceasta ar fi fost prima lor ocazie unde ei ar fi predicat. El a vrut ca ei să se concentreze mai întâi la a predica celor din ‘casa’ lui Israel. Mai târziu, Isus i-a trimis într-un sat al samaritenilor (Luca 9:52). El a predicat unei femei din Samaria şi, ulterior, întregului oraş, stând cu ei 2 zile (Ioan 4:1-42).
Putem vedea că Isus nu şi-a considerat slujirea ca fiind restransă doar la evrei. Când a venit timpul potrivit El a ordonat ucenicilor să predice în toată lumea (Matei 28:18-20).

Cu toate că unii musulmani urmând învăţăturile comentatorilor (teologi) musulmani, gândesc că Isus a fost un mesager trimis doar Copiilor lui Israel, niciunde în Coran Isus nu este descris aşa. Mai degrabă El este descris ca “un semn pentru toate lumile”, ayatan lil-alamin, şi un “semn pentru omenire”, ayatan lin-nas (Sura 21:91; 19:21).

Scripturile creştine iţi pot spune mai mult despre cum Isus este un semn pentru toţi oamenii.

Ori de câte ori vorbim despre islam şi creştinism, apar aceaste întrebări: “Se închină creştinii şi musulmanii aceluiaşi (la acelaşi) Dumnezeu? Este Dumnezeul Bibliei acelaşi cu cel al Coranului?” Ce ne face să spunem “Nu” sau “Da”? În acest articol vom privi ce spune Biblia despre Dumnezeu şi apoi ce spune Coranul. Vom vedea că în unele privinţe Coranul adevereşte cele scrise în Biblie dar în acelaşi timp se şi contrazice. Haideţi să privim împreună.

Biblia mărturiseşte despre Sfânta Treime:

Dumnezeul Sfintei Scripturi, Biblia, este UNUL şi se descoperă pe Sine în trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Nu 3 dumnezei care lucrează la unison, ci un singur Dumnezeu care se descoperă în trei persoane. Biblia ne relatează că:

“1. La început (atunci când nimic afară de Dumnezeu nu era prezent), Dumnezeu (ELOHIM) a făcut cerurile şi pământul. 2. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric , şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. 3. Dumnezeu a zis: ,,Să fie lumină!“ Şi a fost lumină. (Gen 1:1-3)

Primul nume sub care Dumnezeu se descoperă în Vechiul Testament este ELOHIM. Cuvântul “EL” înseamnă mare sau puternic şi se referă în Biblie la Dumnezeul Atotputernic. Cuvântul “ELOHIM” este tradus în Vechiul Testament, “Dumnezeu.” Terminaţia “HIM”, este de asemenea importantă căci, în evreieşte, arată pluralul, adică doua sau mai multe persoane. Înseamnă oare ca există mai mulţi dumnezei? Nicidecum! Deuteronom 6:4 scrie “Domnul, Dumnezeul nostru (ELOHIM) este singurul Domn.” Dumezeu Tatăl, Dumezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt sau Sfânta Treime. În Dumnezeu sunt trei persoane dumnezeieşti care sunt Unul şi acelaşi Dumnezeu. El este în acelaşi timp, o singură fiinţă şi trei persoane care sunt una.
Când încă nimic, din materia pe care o vedem şi o pipăim noi nu exista, Dumnezeu era prezent. Când încă nimic nu exista, Duhul Sfint, Duhul Lui Dumnezeu sau Dumnezeu Duhul Sfint, era acolo. Îl vedem pe Dumnezeu Tatăl şi pe Dumnezeu Duhul Sfânt prezenţi şi lucrând împreună la creaţie. Dar apare întrebarea: “Era Dumnezeu Fiul prezent la creaţie; era El atunci când nimic nu exista în afară de Dumnezeu?” Priviţi cum răspunde Sfânta Scriptură la această întrebare:

“1. La început era Cuvântul (Isus), şi Cuvântul (Isus) era cu Dumnezeu, şi Cuvântul (Isus) era Dumnezeu. 2. El (Isus) era la început cu Dumnezeu. 3. Toate lucrurile au fost făcute prin El (Isus); şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El (Isus).
14. Şi Cuvântul (Isus) S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Evanghelia dupa Ioan 1:1-3, 14)

Dumnezeu a făurit creaţia Lui prin Cuvântul Său. Aşa cum am văzut la Geneza 1:3 şi în tot capitolul, expresia cheie este “Şi Dumezeu a zis…”. Dumnezeu a zis sau a Cuvântat şi îndată apărea ceea ce spunea sau Cuvânta El. Dumnezeu Fiul, Domnul nostru Isus Hristos, era prezent la începutul începuturilor. Fiecare personă din Sfânta Treime a luat parte la facerea tuturor lucrurilor. Geneza 1:26 arată desluşit acest lucru:

“Apoi Dumnezeu a zis: ,,Să facem om după chipul Nostru (Nostru = Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), după asemănarea Noastră; “ (Geneza 1:26)

Cuvântul “Nostru”, în acest capitol, nu ne arată numai o formă de politeţe (aşa cum susţin unii musulmani). Cine demonstrează că Dumnezeu în Persoana Sfintei Treimi era prezent acolo? Citiţi şi alte texte Biblice care ne învaţă despre Sfânta Treime. (Isaia 6:8, Isaia 48:16-17, Matei 1:18, Luca 1:35, Fapte 10:36, Romani 8:9-11, 1 Corinteni 8:6, 1 Corinteni 12:3-6, etc.)

Coranul neagă doctrina Trinităţii

După mărturisirea lui însuşi (Sura 2:97, 5:52), Coranul pretinde a fi o confirmare a Scripturilor precedente, adică Biblia. Totuşi el nu confirmă cele scrise mai sus ci dimpotrivă se contrazice.

Necredincioşi sunt şi cei care spun: “Dumnezeu este treimea din trei”, cãci nu existã altã divinitate în afarã de [Allah] cel Unic şi de nu vor înceta sã vorbeascã astfel, îi va atinge şi pe cei necredincioşi dintre ei chin dureros. (Sura 5:73)

Muhamed face în acest verset o aluzie la Sfânta Treime şi ne numeşte, pe noi, cei care credem în Sfânta Treime, necredincioşi. Totuşi vorbele lui nu sunt adevarate. Pentru că noi, creştinii, nu credem că “Dumnezeu este al treilea din trei”, ci noi credem că Dumnezeu este UNUL (nu trei), care s-a descoperit şi se descoperă în trei Persoane: Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Sunt mai multe versete în Coran care atacă direct Sfânta Treime. Musulmanii nu pot să înţeleagă cum Isus poate fi Fiul Lui Dumnezeu. Aceasta este o barieră peste care le este foarte greu să treacă. De ce? Pentru că în înţelegerea Coranului, Dumnezeu ar fi trebuit să aiba o soţie ca să poată avea un fiu. Deci, cu alte cuvinte, Sfânta Treime ar fi trebuit să existe după formula: “Tatăl+Mama+Fiul”. Toate lucrurile sunt luate din punct de vedere omenesc. Aşa cum şi Nicodim vroia să înţeleagă naşterea din nou din punct de vedere omeneşte şi l-a întrebat pe Domnul Isus : ,,Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?“ (Ioan 3:4) Isus nu a fost născut sau creat pentru ca sa fie Dumnezeu Fiul , El…

Isus este Dumnezeu de la începutul începuturilor

Aşa cum am văzut mai sus în Ioan 1:1, Domnul Isus este de la început cu Dumnezeu şi El este de la început Dumnezeu. Isus Hristos Dumnezeu nu are un punct de pornire a existenţei Sale. Deci existenţa Lui nu a început atunci când S-a născut din fecioara Maria. Pentrucă,

“Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.”(Ioan 1:3)

Fecioara Maria a fost creată prin Isus, pentrucă El este mai înainte de ea.

“El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut (arată nu un început ci o prioritate) din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile cari sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.” (Coloseni 1:15-17)
“El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi a luat un chip de rob, fãcându-Se asemenea oamenilor. (Filipeni 2:6-7)

Vechiul Testament şi profeţii ne descoperă că Isus Hristos este Dumnezeu (Isaia 9:6, 7:14, 11:1-10). Cerul ne declară aceasta (MatEI 3:17, Luca 3:22,). Noul Testament o confirmă (Luca 1:32, Evrei 1:8, Ioan 10:30, 1:1,14, Coloseni 1:15). Diavolul o ştie (Marcu 5:6-10, Luca 4:41). Hristos însuşi mărturiseşte aceasta (Ioan 8:19, 10:30). Ucenicii au crezut (Ioan 6:68-69, Matei 16:15-16), şi au mărturisit şi învăţat pe oameni. (Romani 1:9, 5:10, 8:3, 32, 2 Corinteni 5:19). Cine este Isus pentru tine?

Coranul confirmă şi neagă Dumnezeirea lui Isus Hristos

Oare cum o carte ce pretinde a fi “de la Dumnezeu” poate să confirme ceva si apoi acelaşi adevăr să-l contrazică? Interesant, nu? Tocmai asta face Coranul cu privire la Dumnezeirea Domnului Isus. Priviţi cu atenţie la versetul de mai jos: (cineva poate spune că aceasta este doar o tălmăcire a Coranului în limba română; totuşi nu numai traducerea română ci şi toate celelalte se traduc în acelaşi fel aici, doar că la unele poate numărul versetului diferă)

“… Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Sãu pe care El l-a transmis Mariei şi un duh de la El. Credeţi, aşadar, în Allah şi în trimişii Săi. Şi nu spuneţi “Trei!”. Opriţi-vã de la aceasta şi va fi mai bine pentru voi. Allah nu este decât un Dumnezeu Unic. Slavă Lui! Să aibă El un copil?…” (Sura Muierilor 4:171)

În acest loc din Coran, putem face o listă foarte interesantă despre Isus. Si anume:
Isus = Mesia
Isus = Trimis al lui Dumnezeu
Isus = Cuvântul Lui Dumnezeu
Isus = Duhul lui Dumnezeu
Acestea sunt 4 caracterstici extraordinare pe care ni le dă Coranul şi care de fapt adeveresc Dumnezeirea Domnului Hristos. Toţi musulmanii spun: “Isus Mesia”. Dar nici măcar nu ştiu că de fapt spunând “Mesia” deja adevereşti Dumnezeirea Lui. “Mesia” este echivalentul lui “Hristos”, ceea ce înseamnă “Unsul”, sau “Cel ce avea să vină” să ne salveze de sub robia păcatelor. Dicţionarul Biblic spune că este şi o indicaţie la numele “Imanuel” adică “Dumnezeu este cu noi”(Isaia 9:6), ceea ce indica Dumnezeirea Lui. Deci spunând Isus Mesia spui Isus Dumnezeu. A doua caracteristică de asemenea este adevarată cu privire la Isus, dar să ne oprim la cea de a treia. Isus este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi aici nu este unica dată când Coranul spune aceasta. Biblia de asemenea scrie că Isus este Cuvântul lui Dumnezeu (vezi mai sus Ioan 1:1,14). Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Său. A zis şi s-a făcut. Isus Cuvântul Lui Dumnezeu, este Dumnezeul care a creat tot universul şi pe noi inclusiv. Ultima caracteristică îmi place foarte mult. Ea spune “Isus este Duhul Lui Dumnezeu”. Gândeşte-te, Dumnezeu are trup? Bineînţeles că nu! Dumnezeu este Duh şi aceasta ne-o mărturiseşte şi Biblia când spune:

“Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24)

Deci dacă Dumnezeu este Duh şi Isus este Duhul Lui Dumnezeu, cine este atunci Isus? Dacă nu ai înţeles vreau să te mai gândeşti încă odată: Dumnezeu nu are carne şi oase ci este Duh. Isus este Duhul Lui Dumnezeu. Cine este Isus? Isus este ceea ce este şi Dumnezeu, adică Duhul Său, El este Dumnezeu! Slăvit Să-i fie Numele Lui! Însă aici intră Coranul în contrazicere. După ce a mărturisit toate aceste lucruri despre Domnul Isus, tot în acelaşi verset, spune “Credeţi în Dumnezeu şi în trimisul Său şi nu spuneţi nimic despre treime”. Adeverind că Isus este Dumnezeu, el de fapt a adeverit şi existenţa Sfintei Treimi, totuşi după aceasta spune să nu spunem nimic despre treime… Nu vreau ca vizitatorii musulmani de pe acest portal să se supere, dar întreg Coranul este plin de astfel de contradicţii, ceea ce ne vorbeşte şi despre valoarea şi valabilitatea acestei cărţi.
“Este Dumnezeul Bibliei şi al Coranului Acelaşi?” Bineînţeles că nu!
Dumnezeu să ne lumineze pe toţi în această privinţă şi să putem sta tari pentru adevărul Lui neschimbător.

Sursa: Moldova Creştină
http://www.moldovacrestina.net/opinii/este-dumnezeul-bibliei-si-al-coranului-acelasi/