Vocabular
În această secţiune vom încerca sa prezentăm o lista cu termeni islamici şi semnificaţia acestora.
ABD - sclav, servitor. Persoana aflată in totală supunere.
ABLUŢIUNI - read the English Dictionary of Islam
În norma obligaţiilor religioase, fiecare musulman trebuie să facă trei feluri de abluţiuni.
- abluţiunea majora - Ghusl (غسل) în arabă - implică spălatul corpului în întregime pe care credinciosul trebuie să-l facă înaintea anumitor ritualuri si rugăciuni.
Ghusl este făcut atunci când are loc conversiunea la islam şi pentru cutăţirea de impurităţile rezultate în urma raportului sexual, menstruaţie, naştere, pierderi importante de sânge şi contactul cu un cadavru. Ritualul este făcut şi pentru îmbrăcarea pânzei albe pentru pelerinajul la Mecca.
Ghusl este necesar şi pentru intrarea într-o moschee sau loc sacru, dar şi pentru citirea Coranului în limba arabă.
- abluţiunea minoră - Wudu (Arabă: الوضوء al-wuḍū, Kurdish: destnivêj, Persană/farsi:آبدست ābdast, Bosniacă: abdest, Albaneză: Avdes, Urdu: وضو wazū’) al-wuḍū în arabă - este actul prin care musulmanul trebuie să-şi spele anumite părţi ale corpului pentru rugăciunea rituală. Acest act elimină impurităţile minore rezltate din funcţiunile corpului: sângerări minore, pierderea temporară a cunoştinţei (somn).
Wudu presupune spălatul feţei, mâinilor şi picioarelor.
- abluţiunea în lipsa apei - atunci când apa nu este diponibilă, abluţiunea poate fi făcută cu nisip, pamânt sau piatră.
BANDAGAN - (imp. otoman) scalv, paj, servitor (ghûlam - arabă).
BEDUINI - (Bedouin, Arabă badawī (بدوي), pl. badū) cuvântul arab “badwu”, din care provine “beduin”, este un derivat de la “badiya” (stepă) şi denumeşte nomazii din Arabia prin opoziţie cu sedentarii din oaze, pe care îi domina adesea, şi de care au nevoie. ”Nomad” este şi una din semnificaţiile cuvântului “a‘rab” (arab).
BERBERI - locuitori autohtoni din Magreb – de la Libia la Atlantic şi de la Mediterană la bucla Nigerului – precum kabilii şi tuaregii, vorbind limbi hamito-semitice. Mare parte din berberi au fost arabizaţi după secole de islamizare.
CALIF - (Caliph, Arabă: خليفة; /khalīfah/) (arab. Khalifa = locţiitor, succesor)
succesor, locţiitor al profetului pe pământ şi prim imam al comunităţii musulmane, califul este învestit cu o funcţie spirituală, limitată la aplicarea legii islamice, fără nicio atribuţie în definirea sau modificarea dogmei, spre deosebire de imamul şiit. La origine, califatul trebuia să revină membrului celui mai meritoriu al comunitătii musulmane, înainte de a deveni un sistem politico-religios elaborat, sub abbasizi.
(conducător religios şi politic în islam. Funcţia de calif a fost instituită după moartea lui Mahomed (întemeietorul islamismului) şi a fost ocupată la început de persoane alese dintre rude sau colaboratori credincioşi, foarte apropiaţi ai profetului. În ordine, aceştia au fost patru: primul este Abu-Bek, care continuă opera lui Mahomed, întărind unitatea triburilor arabe şi propagând islamismul în Siria. Murind în anul 634, este urmat de Omar, care continuă şi întăreşte puterea politică a islamismului, luând în stăpânire Mesopotamia, Persia, Palestina. El moare asasinat în 644 şi în locul lui vine Othman care supune Egiptul, murind înjunghiat, în 655. E urmat de Ali, ginerele lui Mahomed; Ali va avea aceeaşi soartă şi cu el se încheie epoca celor patru califi „ortodocşi“ sau „bine îndrumaţi“, socotită de teologii mahomedani ca o epocă patriarhală a islamismului, deoarece califii erau aleşi, nu impuşi, erau ascultători supuşi ai Coranului şi principiilor democratice. După ei, califii se vor impune prin ereditate. Primul dintre aceştia este Moavia, care se proclamase calif, cu de la sine putere, încă din vremea când trăia Ali, căruia îi ia locul. Moavia îşi asigură prin ereditate succesiunea, întemeind familia Omeiazilor (a familiei Omeyya). Principiile democratice vor fi încălcate şi islamismul, devenit despotic şi crud, se va impune de acum prin forţă răsboinică şi cuceriri (China, India, Malaezia, Pakistan, Europa, Africa şi alte regiuni ale lumii, însumând, azi, peste şase sute de milioane de credincioşi). Dintre ei, 80% sunt sunniţii („ortodocşi“, adică păstrători ai principiilor tradiţionale de la Mahomed) şi „şiiţii“, credincioşi ai lui Ali, ultimul dintre cei patru califi „ortodocşi“ şi formând 10% dintre islamici, iar restul de 10% fiind cuprinşi în diferite secte, provenite din islamism: ismailiţii, druzii, bahaii ş.a. În Turcia modernă, în urma reformei lui Attatürk (încep. sec. XX), califatul (demnitatea de calif) a fost desfiinţat, ca şi alte forme vechi de organizare, fără însă a se distruge prin aceasta şi religia islamică.)
CORANUL (Arabă: القرآن al-qur’ān) (rădăcina qara‘a - a citi, a recita cu voce tare) - cartea sacră a musulmanilor, revelată direct de Allah lui Muhammad. Este sursa primordială a legii religioase, care cuprinde toate acţiunile umane. Tema centrală a Coranului este celebrarea unicităţii lui Dumnezeu, a acţiunii sale şi a “supunerii” necesare fată de voinţa sa, precum şi a misiunii profetice a lui Muhammad.
DAR AL HARB - (Arabă: دار الحرب ) casa războiului, cei din afara comunitătii musulmane.
DAR AL ISLAM - (Arabă: دار الإسلام ) casa islamului, alcătuită din totalitatea creincioşilor musulmani.
DERVIŞ - (Dervish sau Darvesh (din Persană/farsi درویش, Darvīsh) denumire persană pentru călugăr musulman; dervişii se numeau în lb. turcă sufiţi sau sufişti, denumire de la îmbrăcămintea de lână aspră (suf) pe care aceşti călugări o purtau, imitând pe călugării creştini; în lb. arabă, sufiţii se numeau fachiri.
EUNUC - (maslûl - arabă) persoană (de sex masculin) căreia i-a fost extirpat organul genital şi de cele mai multe ori şi a testiculelor (castrare). Eunucii erau folosiţi pentru paza haremurilor de la curtea sultanilor sau a persoanelor influente.
FARD - (Arabă: الفرض) , farida (Arabic: الفريضة) îndatorire religioasă, obligatoriu
GAHILIYYA - ( Jahiliyyah, al-Jahiliyah sau jahalia) (Arabă: جاهلية) perioadă dinaintea islamului, caracterizată de musulmani drept ignorantă.
GEBLE TARIQ - muntele lui Tariq.
GHÛLAM - (arabă) scalv, paj, servitor (bandagan - imp. otoman).
HAJJ - (Arabă: حج Ḥaǧǧ) pelerinajul anual, pe care fiecare musulman cu un statut economic care-i permite să călătorească, trebuie să-l facă odată în viaţă, la Mecca. Aici credinciosul va trebui să indeplinească ritualurile hajj-ului în jurul Ka’aba. Hajj-ul este unul din cei cinci stâlpi ai islamului.
HALAL - (Arabă:حلال, ḥalāl, Halaal) permis/îngăduit de legea şaria (sharia).
(lucrul permis) este lucrul îngăduit, care nu a fost oprit şi a cărui săvârşire a fost permisă de către Legiuitor.
HALIFATU RASULI LLAH – cel care îl înlocuieşte pe trimisul lui Dumnezeu
HANEFIŢI - (Hanafi, Arabă الحنفي)) discipoli ai şcolii juridice fondate de către teologul Abu-Hanifa care, pe lângă Coran şi Tradiţii, izvoarele primare ale dreptului, acceptă opinia personală raţională.
HARAM - (Arabă حرم ḥaram şi/sau حرام ḥarām) interzis de legea şaria (sharia); de asemeni – zonă protejată, loc sacru, obiect sacru.
(lucrul interzis) este lucrul a cărui săvârşire a fost oprită de către Legiuitor în mod categoric. Cel care încalcă această interdicţie se expune la pedeapsa lui Allah în Viaţa de Apoi şi chiar la sancţiuni juridice în această lume.
HEGIRA - (Hijra = emigrare, fugă) data la care (16 iunie, anul 622 după Naşterea lui Hristos) Mahomed a fugit de la Mecca la Medina („oraşul profetului“, fostul oraş arab Iathreb). Această dată marchează începerea calendarului musulman. Urmărit de tribul coraişiţilor, ale căror interese comerciale la Mecca erau ameninţate de noua religie monoteistă islamică propovăduită de Mahomed, acesta este nevoit să părăsească Mecca, spre a se stabili la Medina. Aici, Mahomed întemeiază un loc de cult unde oficiază el însuşi şi impune rugăciuni rituale la anumite ore ale zilei, reglementând în acelaşi timp postul şi milostenia după exemplul religiei mozaice.
HOUTHIS (Arabă: الحوثيون = al-Ḥūthiyūn; (al-)Houthis) (al-Houthis) – grup militant cu arie de activitate în Nord-Vestul Yemenului. Fac parte din secta Şiita Zaidiyya (Zaidi fiqh – al cincilea imam dintre cei doisprezece este Zayd ibn Ali şi nu fratele său Muhammad al-Baqir, recunoscut de majoritatea şiită).
IMAM - (Arabă: إمام plural ائمة A’immah, Persian: امام) cel care conduce rugaciunea, un teolog sau învăţat eminent.
oficiant în cultul islamic (mahomedan), în religia mahomedană nu există o preoţie propriu-zisă, ci funcţionari religioşi. Aceştia au diferite denumiri, potrivit cu funcţia pe care o au de îndeplinit în cadrul cultului, care se reduce în esenţă la rugăciunea rituală pe care musulmanii (mahomedanii) o pot face în orice loc socotit curat din punct de vedere religios. Ei au însă şi clădiri speciale, numite moschei sau geamii, care servesc pentru rugăciunile în comun, printre care un loc deosebit îl ocupă rugăciunea de Vineri la amiază. Conducătorul acestor rugăciuni publice, făcute în comun de credincioşi, se numeşte imam sau khatib; o altă funcţie este aceea de sheykh, adică acel care predică sau are un grad mai înalt în conducerea comunităţii. Alt slujitor în cadrul cultului este muezinul (muezin), al cărui rol este de a se urca în balconul de lângă vârful minaretului (turnul moscheii) de unde, cu o voce puternică, cheamă pe credincioşi la rugăciune în zilele de vineri şi de sărbători. Toate aceste servicii sunt îndeplinite în moscheele mai mici de un singur oficiant, care este imamul. Şeful religios al unei comunităţi mai mari, unde există o moschee principală cu mai mulţi oficianţi, se numeşte muftiu (müfti = judecător, în lb. turcă). Conducătorul cultului islamic dintr-o ţară se numeşte Marele Muftiu sau Sheykh-ul islam (şeic), căruia califul îi încredinţa conducerea tuturor funcţionarilor religioşi (IR, p. 174).
ISMAEL - (Hebrew: יִשְׁמָעֵאל, Modern Yišmaʿel Tiberian Yišmāʿêl; Greek: Ισμαήλ; Latină: Ismael; Arabă: إسماعيل, ’Ismā‘īl) (Ismail) era fiul lui Avraam cu slujnica sa Hagar (Agar), înainte de naşterea lui Isaac (Ihak); alungaţi de la casa lor, Agar şi Ismail au coborât în sudul ţării Canaan şi au locuit în pustiul Arav, Ismail ocupându-se cu vânătoarea. Ei s-au asociat cu oamenii locurilor acelora şi au devenit arabi (de la Arav, numele ţinutului). Ismail este socotit părintele unuia din triburile arabe (Ismailiţii, credincioşi monoteişti) (Facere 16, 1-15).
JAHILIYYAH - (Jahiliyyah, al-Jahiliyah sau jahalia, Arabă: جاهلية) (GAHILIYYA) perioadă dinaintea islamului, caracterizată de musulmani drept ignorantă.
JINNI - (djinn, genie, din Arabă جني jinnī) fiinţe create din foc care trăiesc pe pământ.
KAABA - (Arabă: الكعبة al-Kaʿbah, IPA: [ˈkɑʕbɐ]: “Cub”) „piatra neagră“ de la Mecca, locul cel mai sfânt pentru musulmani, este un bloc de bazalt (probabil un aerolit), căci se spune că „a venit din cer“, aşezat într-un fel de templu de formă cubică. Închinarea musulmanilor la această piatră se crede că reprezintă reminiscenţe din cultul pietrei, străveche religie a arabilor din epoca politeismu-lui, cult întâlnit şi la fenicieni şi canaaneeni. Kaaba era adorată, la fel ca alte divinităţi, în religia politeistă a vechilor popoare din Arabia, înainte de apariţia islamismului. Deasupra tuturor altor divinităţi, aceste popoare adorau ca zeu suprem pe Allah (zeul). Zeii erau reprezentaţi sub forma unui cub de piatră (un mic amulet), pe care arabii îl purtau cu ei în călătorii sau îl aşezau în sanctuare; sanctuarul, un fel de templu, era tot de formă cubică. La Mecca se afla cel mai important sanctuar în care erau aşezate sute de chipuri idoleşti cioplite fie sub formă cubică fie sub o reprezentare zoomorfică. Aici veneau să se închine nomazii din toată Arabia, cu prilejul diferitelor sărbători. Cea mai de seamă sărbătoare a arabilor era aceea din preajma echinocţiului de toamnă care se celebra în apropiere de Mecca. Pelerinii adunaţi cu acest prilej la Mecca, ocoleau de şapte ori sanctuarul cubic Kaaba, sărutau piatra neagră, beau din izvorul alăturat, numit Zemzem şi apoi făceau o cursă între două localităţi din apropiere de Mecca. Cei care aveau în grija lor Kaaba şi idolii aparţineau tribului coraişiţilor (aşa cum slujitorii cuhului mozaic se numeau leviţi, aparţinând tribului lui Levi). Prin cucerirea Palestinei de către romani, mulţi evrei emigrează în Arabia (sec. I î.Hr.) formând colonii numeroase, dintre care cea mai importantă se afla la Iathreb (Medina). Treptat pătrunde în Arabia creştinismul. Răspândirea iudaismului şi creştinismului va influenţa asupra spiritelor, îndepărtându-le de vechea religie idolatră. Mahomed, întemeietorul islamului, noua religie monoteistă pe care o va impune întregii Arabii, va distruge, în anul 630, sutele de idoli de la Kaaba şi va rândui aici ritualul cultului islamic, în forma în care, zicea el, fusese rânduit de Abraam, părintele arabilor. Pelerinajul la Mecca, obligatoriu în vechea religie a triburilor nomade din Arabia, va rămâne şi în islamism ca una dintre legile morale rituale fundamentale, pe care trebuia să le respecte orice mahomedan, adică: mărturisirea credinţei, rugăciunea, milostenia rituală, postul Ramadam şi pelerinajul la Mecca. Unii teologi adaugă la acestea şi „războiul sfânt“, pentru răspândirea islamismului. Mahomed însuşi face acest pelerinaj de „adio“ la Mecca, devenit, pentru mahomedani, oraşul lor sfânt, pentru că aici, lângă Mecca, pe muntele Hira, a avut Mahomed primele sale viziuni supranaturale şi revelaţia noii învăţături, pe care va începe s-o propovăduiască chiar din acest oraş, în care face primii prozeliţi.
Kalām (Arabă: علم الكلام) – Filozofia/teologia islamică fondată între seolele VIII-IX, prin care se căuta determinarea principiilor teologice prin metoda argumentării.
Kalām în limba arabă înseamnă ‘cuvânt, discuţie, discurs’.
Sunt multe interpretări referitoare la motivul denumirii acestei discipline Kalām, una dintre cele mai controversată fiind ‘vorbirea/discursul lui Allah’.
Un teolog musulman în Kalām este numit şi ‘mutakallim’ (plural – mutakallimiin).
Teologia Kalām propovăduieşte ideea unităţii absolute a lui Dumnezeu, excluzând orice reprezentare antropomorfă a calităţilor sale, liberul-arbitru (de unde rezultă eliminarea responsabilităţii faptelor săvârşite de orice persoană), orice atomism legat de învăţăturile creaţiei precum şi, în mod metodic, întâietatea argumentaţiei raţionale în faţa faptelor.
KHUTBA (Arabă: خطبة khuṭbah) predica rostită de imam în fiecare vineri în moschee.
MÂLIK - (Arabă: ملك) rege.
MAMLUK (Arabă: مملوك (singular), مماليك (plural), “stăpânit”; de asemeni poate fi tradus mamluq, mamluke, mameluk, mameluke, mamaluke, marmeluke, or marmaduke)
MAKRUH - (Arabă مكروه) (lucru respingător sau nerecomandabil) este lucrul oprit de Legiuitor, însă fără stricteţe. Acest lucru se situează pe o treaptă sub ceea ce este interzis (haram), iar cel care îl săvârşeşte nu are parte de pedeapsa pe care o are cel care înfăptuieşte un lucru interzis, însă perseverarea în el şi nesocotirea lui îl poate îndemna pe cel care-l săvârşeşte şi la comiterea lucrurilor interzise (haram).
MAWLA - (Arabă “مولی”) stăpân, protector/suporter.
MIHRAB - (Arabă: محراب pl. محاريب) nişă săpată în zidul dinspre qibla (direcţia de rugăciune) al unei moschei.
MINARET - (Turcă: minare) din arabul “manarat” ( منارة, مئذنة), adică “loc de iluminat”, “far”, minaretul este un turn de moschee construit din piatră sau din cărămidă, utilizat pentru lansarea apelului la rugăciune.
MOHAREB - inamic(i) al/ai lui Dumnezeu.
MUBAH - (Arabă مباح) termen cu referire la o acţiune care nu este nici nepermisă şi nici recomandtă, ceea ce duce la neutralitate din punct de vedere religios.
MÛLK - domeniu, posesiune.
MUSHRIK – persoană care comite şirc (shirk) (vezi definiţia termenului şirc).
MUSHRIKEEN – pluralul pentru mushrik.
MUSTAHAB - recomandat, incurajat.
MUSULMAN - (Arabă: مسلم) cel care aderă la islam, adept al islamului (ce-i subliniat e adăugat de mine). Numărul musulmanilor din zilele noastre este estimat la un milliard.
ODALISCĂ - (din turcă odalîk) sclavă în haremul otoman, aflată în slujba concubinelor sau soţiilor sultanului. Cele mai frumoase şi talentate (cu voce frumoasă şi bune dansatoare), în urma unei pregătiri, puteau ajunge concubine ale sultanului.
QAWM al-KAFFIRIN - naţiune/popor de necredincioşi (infideli).
QIBLA - (Arabă: قبلة, , Kiblah) se numeşte direcţia spre Mecca, spre care se întorc cu faţa musulmanii când îşi fac rugăciunea.
QURAYSH - (Quraish) (Arabă: قريش) este numele trubului care conducea Mecca în momentul naşterii Profetului (570), trib din care făcea parte şi clanul Banu Hasim, în care s-a nascut Mohamed ibn Abdallah.
RAK’AH - (Arabic: ركعة, pl. ركعات rakaʿāt) mişcările şi cuvintele prescrise pe care musulmanii trebuie să le facă în timpul rugăciunii [Salah]
www.wikipedia.org
RAMADAN - (Arabă: رمضان Ramaḍān, Arabic pronunciation: [rɑmɑd̪ˤɑːn]) (turc. ramazan) se numeşte postul care se practică în religia islamică, în luna a noua a fiecărui an. Acest post este obligatoriu pentru toţi credincioşii, începând de la vârsta de 14 ani, cu anumite excepţii (bătrâni, mame care alăptează, călători, soldaţi în timp de război, care însă îl vor recupera altădată sau plătind o sumă de bani). Postul islamic ţine o lună de zile, numită luna Ramadanului şi se ţine în amintirea primelor revelaţii pe care le-a avut profetul Mahomed înainte de a începe propovăduirea noii religii; în fiecare zi a postului se ajunează, începând din zori până după asfinţitul soarelui, după care se poate mânca orice şi se poate bea şi fuma. La sfârşitul lunii de post are loc sărbătoarea numită „rupereapostului“şi ţine trei zile. Un alt ritual obligatoriu este călătoria la Mecca, pe care cel puţin o dată în viaţă trebuie s-o facă fiecare musulman. Cu acest prilej are loc „sărbătoarea sacrificiilor“ sau „Marele bairam“care ţine patru zile şi când se aduc sacrificii de animale (miel, berbec, bou).
SAHIH - numele tradiţiilor autentice ale religiei mahomedane care au influenţat mult această religie şi au contribuit la cunoaşterea curentelor religioase din primele secole ale apariţiei islamismului
SALAT – (Arabă: صلاة; pl. ṣalawāt) Rugăciunea canonică, cele cinci rugăciuni obligatorii care trebuie făcute în fiecare zi. Sunt obligatorii pentru orice musulman dupa vârsta de 7 ani sau după adolescenţă (prescripţiile în această privinţă variază). Numai bolnavii sunt scutiţi de indeplinirea acestei obligaţii şi, in cazuri excepţionale, călătorii sau cei care muncesc în condiţii care nu le permit îndeplinirea ritualului.
Momentele rugăciunii nu sunt ore fixe, ci etape ale mişcării soarelui, însa intervalele de timp sunt fixe pentru fiecare rugăciune. Coranul precizează acest fapt: “Rugăciunea este orânduită pentru dreptcredincioşi la timpuri hotârate!” (4, 103).
SAWN – (Arabă: صوم, sawm) postul din luna ramadan
Postul este obligatoriu pentru toţi musulmanii adulţi de ambele sexe, care sunt sănătoţi. Femeilor însărcinate sau lehuze le este permis să nu postească. De asemenea sunt scutiţi de post şi călătorii, însa cu obligaţia de a compensa perioada nepostită in alte zile.
Musulmanul nu trebuie să consume alimente şi lichide pe tot parcursul zilei, de la răsărit pâna la apusul soarelui.
În timpul postului, credinciosul trebuie să-şi “supravegheze” întregul comportament: să nu mintă, să nu-şi incalce promisiunile, să nu săvârşească vreun act de trădare, să nu jignească sau să calomnieze pe cineva, să vorbească frumos şi, daca se poate, cât mai puţin. Este interzis, de asemenea, fumatul, folosirea parfumurilor, vizionarea spectacolelor de teatru şi orice altceva care ar produce satisfacţie trupului.
SHAHADA – (Arabă: الشهادة)Marturisirea de credinţă
“Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este trimisul lui Allah.”
Această mărturisire este făcută de persoana care se converteşte la islam şi pe patul de moarte, fie de muribund, fie de cei din jurul său şi se rosteşte atunci continuu, pentru ca sufletul decedatului să o reţină şi să poată răspunde repede la judecată, când va fi întrebat de cei doi îngeri ai morţii şi judecăţii: Nakir şi Munkar.
SHARIAH - (Arabă: ‘شريعة, drum, cale) legea islamică în care sunt cuprinse cele cinci obligaţii rituale, pe care moraliştii musulmani le consideră „stâlpii credinţei“ şi sunt obligatorii pentru toţi credincioşii musulmani: mărturisirea credinţei, rugăciunea, milostenia rituală, postul (Ramadanul) şi pelerinajul la Mecca. Unii teologi mahomedani adaugă şi „războiul sfânt“.
SUFISM - (sau taṣawwuf) (Arabă: تصوّف) mistica islamică. Teologia sufistă este panteistă, practicând misterul cufundării în nonexistenţă (un fel de „nirvana“ a indienilor). Unii sufişti ajung să se creadă chiar dumnezei: „Eu sunt Dumnezeu“, declara marele mistic Husain ibn Mansur al Halladi, care, pentru această îndrăzneală, a fost crucificat la Bagdad, în 922. Pentru a se evita asemenea rătăciri dogmatice în mistica islamică, marele teolog musulman Al Ghazali (sec. XI) a redactat codul misticii musulmane: Renaşterea ştiinţei religioase, în care sistematizează doctrina sufistă, punând-o de acord cu ortodoxia musulmană. Se formează astfel confrerii sau ordine religioase, practicând în comun pietatea conform legii musulmane. Confreriile au luat fiinţă în sec. XII — XIII şi există şi azi. Ele sunt formate numai din bărbaţi şi uneori au caracter de ordine monahale, ca în creştinism, deşi monahismul contravine învăţăturii lui Mahomed. În afară de confreriile sufiştilor, care au depus votul sărăciei, ascultării şi castităţii, în general membrii confreriilor musulmane nu trăiesc în mănăstiri, ci sunt căsătoriţi şi locuiesc la casele lor, adunându-se săptămânal în anumite clădiri, unde, sub conducerea şefului confreriei, îndeplinesc riturile reglementare ale ordinului (rugăciuni, spălări rituale, citiri din Coran etc). Confreriile au un rol mare în islamism, întreţinând pietatea în popor şi ferind islamismul să devină sec şi formalist.
SUKUK - Arabă: صكوك, plural of صك Sakk, “instrument legal, acţiune [fin], cec”, este certificatul finaciar islamic echivalent cu obligaţiunea (fin, ec). Obligaţiunile purtătoare de dobâdă sau venit fix nu sunt permise în Islam - hârtii (titluri) de valoare în concordanţă cu legea sharia care interzice dobânda sau costuri/cheltueli.
SUNNAH – (سنة [ˈsunna], plural سنن sunan [ˈsunæn]) în contextul islamic, termenul face referire la cuvintele, învăţătura (spusele profetului în anumite circumstanţe, circumstanţe care necesitau rezolvare) şi faptele profetului. Pentru musulman, când nu găseşte în Coran explicaţii clare despre un anumit aspect al vieţii, sunnah este sursa după care se ghidează în viaţa de zi cu zi.
ŞIRC - (Shirk; Arabă: شرك) păcatul de a asemăna (pune la acelaşi nivel cu) ceva cu Dumnezeu (politeism); a susţine că Dumnezeu are parteneri de acelaşi nivel cu El; de asemeni face referire la închinarea înaintea altor dumnezei în afara lui Allah.
UMM AL-WALAD - mamă de copii. Termenul face referire la o femeie sclavă, care a rămas însărcinată cu stăpânul ei. Cei mai mulţi dintre juriştii clasici sunt de părere ca această femeie nu mai putea fi vândută. Sclavele foloseau frumuseţea şi inteligenţa pentru a atrage atenţia bărbaţilor puternici, şi foloseau naşterea unui copil de parte bărbătească pentru a urca în ierarhia socială. Unele dintre ele, după ce au născut un fiu, au ajuns chiar regine. Cel mai adesea în timpul abasizilor şi otomanilor. Copiii (băieţi şi fete) născuţi în aceste circumstanţe, sunt liberi şi se bucură de drepturi legitime, moştenire şi dreptul de a purta numele tatălui.
YAZIDISM - (Yezidi, Kurdish: ئێزیدی or Êzidî, Arabă: يزيدي or ايزدي, Assyrian/Syriac: ܓ̰ܠܟܝܐ) sau cultul diavolului, este o religie de sine stătătoare, care-şi are originea în Irak (Kurdistanul irakian) în centrele Mosul şi Sinjab; azi, în afară de Irak (Kurdistan), yazidiţii mai trăiesc în Turcia, nordul Siriei, Armenia, Iran, Afganistan şi India (şiiţii). Cărţile lor sfinte sunt: Cartea Neagră şi Cartea Dezvăluirilor, cărţi , se pare, scrise în limba kurdă, acum vreo 200 de ani, mai mult spre a avea şi ei o „Scriptură“ şi a nu mai fi dispreţuiţi de islamiştii care se lăudau cu Coranul. Yazidismul continuă o religie veche, Mazdeismul, la baza căruia stă dualismul Bine-Rău; în Yazidism acest dualism este înlocuit cu Binele = Dumnezeu, iar Răul = diavolul. Aceştia au fost multiplicaţi în ipostaze, şi fiecărei ipostaze îi este asimilată o divinitate luată din diverse religii: asiro-babiloniană, creştină (din creştinism au luat diferiţi sfinţi), iudaică şi islamică (din care au luat şeici). În dualismul yazidit, Dumnezeu este identificat cu zeul Ormuzd (Binele), iar diavolul e asimilat cu Ahriman (zeul răului) aşa cum erau ei veneraţi în mazdeism. Yazidiţii îl văd pe diavol ca un înger căzut care a fost repus în drepturi; ca izvor al răului, el este cauza tuturor nenorociri lor. De aceea se evită rostirea numelui său, pentru a nu-i atrage furia. Slujirea diavolului este deosebită de cea a lui Dumnezeu, căci se face cu teamă, implorare, umilinţă, pe când slujirea lui Dumnezeu e făcută cu recunoştinţă şi mulţumire. Teama de diavol a devenit însă atât de puternică, încât yazidiţii au ajuns să i se închine numai lui, abandonându-1 pe Dumnezeu (pe motivul că Dumnezeu e bun şi nu le poate face vreun rău, pe când diavolul, pus numai să facă rău, trebuie slujit, pentru a-i implora mila şi iertarea, astfel ca răul pe care-l poate face el să se îndepărteze). Yazidiţii cred în reîncarnare, ţin postul la fel ca mahomedanii (nu mănâncă, nu fumează, nu se distrează), dar numai 3 zile, nu 30, ca la Ramadan. Miercuri şi vineri sunt zile de post, ca şi la creştini. Se roagă la răsăritul şi apusul soarelui, dar numai individual, ei nepracticând rugăciunea în comun. Rugăciunea se face în trei limbi: kurdă, arabă şi persană. Pentru ocazii (nunţi, înmormântări, nou-născuţi) au rugăciuni speciale. Au o rugăciune de implorare care cuprinde un final de blestem: „O! Saraf Ad-Din, cel cu pletele tăiate, adu-ne bunăvestirea ta în Kurdistan, răspândeşte credinţa, ca să te urmeze întregul Kurdistan, şi îndreaptă ghiulele tunurilor către Turkestan (zone locuite de turci, turkmeni) să se înalţe Tronul în Kurdistan şi să cadă năpasta peste Arabistan (ţările arabe)“. Yazidiţii au multe obiceiuri legate de diferite ceremonii. De Anul Nou, vopsesc şi încondeiază ouă şi îşi împodobesc casele cu coroniţe de flori sau spice de grâu. Căsătoriile nu se fac decât între tinerii de aceeaşi condiţie socială şi sunt interzise în luna aprilie (fiind luna florilor şi fiindcă în această lună s-au căsătorit profeţii); condiţia femeii este foarte umilitoare: soţul poate s-o piardă la jocul de cărţi, şi astfel trecând la alt bărbat, ea poate fi vândută pentru o anume sumă altuia care se va căsători cu ea, sau poate rămâne slugă sau soţie în casa celui care a câştigat-o la jocul de cărţi. Când cineva se află pe patul de moarte este chemat Şeicul; acesta pune pe limba muribundului câteva fire de ţărână de la mormântul sfânt al Şeicului Uday şi câteva picături de apă de la izvorul Zenisem (din Kurdistan). Aceasta e un fel de împărtăşanie. Trupul mortului se stropeşte de asemenea cu această apă (după ce a fost spălat). După împlinirea unui întreg ritual funebru, mortul este îngropat, în timp ce i se cântă din fluier, iar din când în când, se bate şi din tobă. Din punct de vedere culinar, yazidiţii nu mănâncă anumite alimente, ca peştele (din respect pentru profetul Iona, cel înghiţit de chit), carnea de porc, de cocoş, lăptuca, varza, conopida, dar din nici o casă nu trebuie să lipsească brânza şi ceapa, făina de orz şi curmalele. Comunitatea Yazidită este condusă de un emir, atât pe plan religios, cât şi social; mai presus de emir se află Tata Şeicul (care pe plan religios este echivalent în rang cu un patriarh creştin sau cu un muftiu musulman). Emirul şi Tata Şeicul îşi au rezidenţa la Mosul. În subordinea lor se află şeicii (şefi religioşi din fiecare sat şi oraş), care sunt ajutaţi şi ei de şeici drumeţi (care strâng dările şi împart ajutoarele) şi de cântăreţi, care, la diverse ocazii (nunţi, înmormântări), cântă, acompaniază din fluier, recită, practică dansuri rituale, asemenea dervişilor, pentru a cădea în transă şi a lua legătura cu sufletele morţilor. Acest lucru îl fac şi hogii (un fel de călugări yazidiţi), care trăiesc în preajma mormântului şeicului Uday şi-l îngrijesc; aceştia execută şi cântecele funerare şi ritualurile de înmormântare. Altă categorie de slujitori yazidiţi sunt aşa-numiţii sărmani, nişte călugări sihastri care trăiesc din mila publică şi al căror rol este de a purifica, prin asceză, zona locuită de comunitate. Yazidiţii trăiesc în general izolaţi, în zone greu accesibile şi, datorită faptului că au fost oprimaţi mereu de-a lungul istoriei, sunt luptători neînfricaţi, dârji şi puţin iubitori faţă de cei ce nu aparţin comunităţii lor. De asemenea, religia le interzice să practice comerţul sau vreun meşteşug, deoarece aceste lucruri duc la înşelătorie şi minciună şi de aici la ceartă, la înjurături, în care numele diavolului este imposibil să nu fie prezent, iar pentru un yazidit nu există păcat mai mare decât să audă numele diavolului. Cel ce îl rosteşte în faţa sa trebuie omorât, după cum arată religia lor. De aceea, yazidiţii se ocupă în exclusivitate cu păstoritul: creşterea oilor, caprelor şi măgarilor şi cu cultivarea unor plante cum ar fi: lintea, năutul, grâul, porumbul etc. Prin întreg modul lor de viaţă, yazidiţii vor să rămână departe de lume, în legea lor. De asemenea, le este interzis să vorbească străinilor despre credinţa lor, după cum le este interzis să-i asculte pe străini vorbind despre credinţele lor.
ZAKAT – (Arabă: زكاة) Milostenia.
Dania legală (zakat) constă in plata a 2,5 % din banii economisiţi pe parcursul unui an intreg. Prin urmare, un musulman care are o situaţie financiară peste o limită determinată trebuie sa doneze comunităţii (umma) 2,5 % din venitul său. Aceasta cotă se plăteşte în bani gheaţă, economii bancare, bijuterii din aur sau argint. Rata pentru vite si produse agricole este diferită.
Este datoria fiecare individ să-i ajute pe cei nevoiaşi cu o mică parte din venitul său.
ZANJ - sclav. (زنج - “Ţinutul negrilor” arabă, persană).
ZUAUA - nume atribuit scavilor in secolul XIX in provincia Kabylie sau Kabylia din nordul Algeriei.
